Întâia poruncă

Întâia poruncă

22,00 lei 22.0 RON

22,00 lei

Adaugă în Coș


Autor: Dana Opriță


Vrei să publici o carte?

Dacă răspunsul tău este
DA, am scris o carte și vreau să o public! atunci:

Contactați-ne

Coșul de cumpărături de mai sus se va folosi de cititorii care locuiesc în România.

Cititorii din Diaspora sunt rugați să cumpere cartea de pe site-ul Amazon corespunzători țării în care locuiesc sau de aici: http://amzn.to/2EqSfQ7

Ediția digitală iBookSquare se poate accesa aici.

 

Între smerenie şi trufie

– Prezentare de Passionaria Stoicescu la lansarea cărții (Bookfest 2017)

 

O nouă carte e ca unda aceea, care în cercuri din ce în ce mai largi se sparge la mal în jocul de-a lacul şi piatra. Lacul e întinderea aparent calmă, dar mult adâncă a trăirilor poetului, iar piatra e ce a rămas din sfărâmarea a ceea ce a crezut el că are de neclintit, dar nu s-a dovedit aşa. Cartea înseamnă tot ce se cuprinde în acea arie tremurătoare a undelor tulburate şi tulburătoare aflate în disipare. Miezul ei există adesea în cartea precedentă.

Două cărţi preced „Întâia poruncă – Psalmi necanonici”, apărută la editura „eLiteratura”, siglă grafiată clar pentru a demonstra că în această „casă a cărţii” chiar „e Literatură”, scrisă cu literă mare, adică de bună calitate. Şi cum ar putea fi altfel când editorul însuşi este un poet de marcă, Vasile Poenaru? Poeţii cred şi îi înţeleg pe ceilalţi confraţi poate altfel decât criticii.

Iată de ce prezint cartea Danei Opriţă, nu în calitate de exeget, ci de poet şi de prieten. De altfel, în „autoprezentarea” cu care se începe cartea lansată astăzi, autoarea are o spovedanie lirică în faţa propriei conştiinţe şi a cititorilor eventuali, în care se mărturiseşte că „preferă ideea de solist decât pe cea de corist”, dar şi că , în această postură, ”nu am oferit niciodată strategic cărţile mele criticilor literari, fapt pentru care şi ei m-au ignorat şi nu mi-au acordat nici un cuvânt sau premiu...”

Reîntorcându-mă la cărţile sale anterioare „Scrisori dintr-o săptămână imaginară”, editura Eminescu, 1988 şi „46.171 de caractere”, editura Proxima, 2005, descoperim în prima un scurt tratat de singurătate aproape maladivă, iar în a doua un lung tratat de iubire, mai degrabă de neîmplinire a ei.

Poetă a singurătăţii impuse, induse şi liberconsimţite, „cu sufletul trecut prin maşina de tocat” („Vinerea mică”), sensibilitatea Danei Opriţă este una acută, cu trăiri singulare, pentru că lumea din jur nu se poate racorda la ele din deficit de simţire, de cultură, de lungime de undă: Acum ştiu, iubire este atunci când tu ( tot felul de forme de egoism), comunici, te comunici. Altfel totul este istorii paralele într-o fabuloasă singurătate colectivă. Dragostea care te absolvă de singurătate? Nu înţelegeţi greşit. E o iluzie desăvârşită. Ea este o cauză, un efect, o provocare, dar nu este medicamentul ce vindecă. Doar tu ai puterea să te desprinzi din singurătate.Dacă vrei, dacă reuşeşti.” („fără titlu”, pag. 29).

Perseverentă în bine şi în rău, ca orice zodie luptătoare, aceea de Leu, „Iluzia desăvărşită” e reluată în „46.171 de caractere”.Să credem că de literă, adunate într-o carte, dar nu numai. Aceste „caractere” pot sugera la fel de bine şi trecerile, ipostazele şi ipostazierile firii poetei, totul posibil şi generat de iubire, mai degrabă de neîmplinirea ei: „Cobor zilnic să scotocesc în cutia poştală/ e de altfel singurul drum pe care îl fac/ corabia nu trebuie lăsată prea mult singură/ s-ar putea să-şi uite adresa/ s-ar putea să nu te mai recunoască/ s-ar putea să-şi ia lumea în cap/ în capul ei cu patru pereţi / aşezaţi bine unul lângă altul./ Aşadar în marele echilibru al vieţii/ puţină asimetrie nu strică / cum nu strică să te speli pe mâini / din când în când / înainte să te aşezi la marele ospăţ/ al minciunii.” („Repetiţia finală”).

Poemele de aici sunt exerciţii pentru uitare, o negare a tot ce a fost afirmaţie. O întărire a cetăţii solitudinii, unde s-a pregătit întâlnirea cu supremul, cu fiinţa supremă, poartă de intrare în „Întâia poruncă – Psalmi necanonici”.

 Scrise „pe harfa de nisip a memoriei”, poemele de aici se constituie într-un gen aparte, cel puţin în lirica feminină contemporană, având, paradoxal, un timbru neutru, mai degrabă masculin decât feminin, cum la fel de paradoxal firăvenia trupească a autoarei „se răzbună” prin forţă lirică în întreaga carte Aşa cum însăşi poeta nu se revendică din vreo grupare literară, nici postmodernă, nici milenaristă, poezia sa este atipică, „necanonică” în cel mai pur sens al cuvântului ca şi „Psalmii” cărţii de acum.

De un lirism tragic şi profund, „Întâia poruncă”, după iarăşi mărturisirileautoarei,

înseamnă „un strigăt de bucurie – al meu, dar şi al celor ca mine care se regăsesc în aceste versuri – că am izbutit să simt ceea ce cândva mi se părea absurd să accept,/.../ un strigăt către cei care nu reuşesc să înţeleagă, dar se recunosc cu uşurinţă în greşelile pe care le făptuiesc. Priveşte până vei vedea! spune Brâncuşi.” („Subsemnata Dana Opriţă”).

Cu o smerenie în atitudine, dar cu o trufie de creator în a completa citate din Biblie, Psalmi şi Sfinţii Părinţi, pentru a-şi justifica supunerea, dar şi multele întrebări la care nu a aflat un răspuns, autoarea dă Cezarului ce e al Cezarului, dar şi sieşi, pe calea vindecării acelei răni vechi, a solitudinii: „Desculţ printre cuvinte/ fără să le înţeleg arcuirea de foc/ am vrut să ating infinitul să-i miros transpiraţia/ am îndrăznit să ascult bătăile inimii lui/ melodie ciudată cu gust de violet/ arătând cu degetul lui cel mic spre păcatele mele cele mari/ am aşteptat un timp / apoi o nouă viaţă/ şi nimic din ce-a urmat nu mai contează/ acum totul s-a sfârşit/ devreme târziu/.../ şi totuşi Lumina / nu o stinge ultimul rămas în Univers / ci se topeşte singură dacă nu o păstrăm vie” („Lumina”).

George Călinescu scria în a sa magistrală „Istorie a literaturii române”: „Frumosul nu e o stare a individului proiectată asupra naturii, ci o realitate obiectivă, dar nu în natură, ci pe deasupra ei, în principiul divin./.../ Desigur, frumosul artistic e întruparea în operă a frumosului spiritual./.../Omul e făptura lui Dumnezeu, arta e făptura omului, arta e deci făptura făpturii lui Dumnezeu/.../ Artistul aduce aparenţele naturii, străbătând laprototip prin copie, dar scopul lui e eternul”. (pag. 874-875).

În acest sens, Dana Opriţă închipuie un soi de rugăciune a poeţilor: „...dar noi/ şiroind noroaiele păcatelor ştiute/ cu ghetele pline de zgura dorinţei neştiute/ noi cei fără casă cu urme de sânge pe fiecare cuvânt/ unde să mergem/ noi/ păcătoşii acestei lumi/ ce nu găsim scăpare în nici o singurătate/ de clopot sau de ţigară aprinsă/ cu noi ce faceţi/ voi drepţii acestei strâmbe lumi/ unde se duc visele noastre/ pe ce colţuri de drum să îngenunchem şi să ne cerem iertare/ (iertare că ce?! că existăm?! uite! Şi noi suntem!!!) „Priveşte până vei vedea cerul (Lux lucis)”.

„Întâia poruncă” anunţată în titlu are ca motto al cărţii „Ascultă până vei auzi”. Cum făptura umană e subsumată simţurilor, iar poetul e un individ care, conform dictonului caragealian „vede enorm şi simte monstruos”, toate simţurile lui concură la perceperea, asumarea şi înţelegerea acestei lumi devenită în contemporaneitate de neînţeles. Pentru „balsamul întrebării fărărăspuns”, poeta mărturiseşte: „/.../ în adierea lor am înţeles cu adevărat timpul/ i-am simţit mirosul ascuţit tăind în carne vie/ am auzit tobele lătrând cuţitul renunţării retezându-mi grumazul/ am văzut depărtarea/ am îmbrăţişat infinitul cu gesturi largi generoase/ poate prea generoase/ ca şi cum aş fi spus rugăciunea de seară/” („Deşert”)

O excelentă mulare a contemporanului în religiozitate, atât cât i-a mai rămas omului modern, un soi de întrebare retorică, transpare din poemul „Atunci când”: „de ce Doamne trebuie să te răstignim în fiecare an/ ca să uităm de păcatele noastre/ cine ne dă dreptul să fim adevărul nostru mic/ afişat pe pereţii disperării cu/ litere mari cu grimase obscene/ dând năvală spre stropul de împărtăşanie/ cu umerii amorţiţi de vânătăile greşelilor nemărturisite/ cine suntem noi/ care dăm din coate să ne suim pe treptele îmblânzitorului de oglinzi/ pelerini deşănţaţi/ cu gheare de sârmă cu suflet de cârpă/.../ ai milă şi iartă că nu ştim ce să facem cu atâta libertate pe cap/ am crezut că avem aripi am crezut/ că putem cânta psalmii tăceri/.../ fericiţi cei săraci cu duhul/ dar noi ştim/ nu mai avem scăpare/.../ am auzit tobe chemând la eşafod umilinţa iertării/ dar Te vom răstigni iară în anul ce vine”

„A doua poruncă” , în ciuda titlului anunţat, derivă din prima şi preamăreşte „Dragostea şi bunurile ei”, parafrazând cuvintele Sfântului Apostol Pavel, exultând dragostea în sensul dumnezeirii: „aşa am murit aşa am născut umilinţa cuvântului dor/ am văzut nevăzutl am ascultat liniştea/.../ am început să iubesc/ un copac o floare o pasăre pe cer/ nepricepând că asta este chiar voinţa Ta/ IUBIRE / ne vor trebui însă câteva vieţi/ ca să înţelegem că dragostea acoperă mulţime de păcate/ şi că aproapele nu ne va da pace/ până ce nu vom învăţa să iubim întru Legea lui Dumnezeu/ ca pe noi înşine”. („A doua poruncă”)

„Ca o întrebare răspunsul”, „Ca un nou început sfârşitul”sunt titluri de poem închipuite oximoronic pentru un final asumat - „Căile Domnului sunt de-a pururiminunate şi nepătrunse” („ Ca un nou început sfârşitul”) recunoscând cu smerenie sărăcia întru cuvânt şi bogăţia întru duh. Ca o asumare a feminităţii, care nu se declină decât în final, poeta îşi permite să parafrazeze titlul eminescian „Rugăciunea unui dac” în „Rugăciunea unei dacă”, „dacă” putând fi în sens poetic şi substantiv, şi conjuncţie implicând condiţia, opţiunea. Lejeritatea folosirii jocului lingvistic şi de sensuri dovedeşte măiestrie stilistică , conflict de idei, o bună stăpânire a condeiului.

În toate cărţile sale, Dana Opriţă îmbină armonios realitatea cu fantezia, dar adevăratul suport pentru existenţă, cel puţin în „Psalmii necanonici”, rămâne sentimentul religios nicidecum habotnic, ci mai degrabă cu rol taumaturgic. În singurătatea individuală, poeta îşi lecuieşte tristeţile şi neîmplinirile cu fărâma ei de dumnezeire, pe care o decelează şi şi-o asumă cu talent şi conştiinţă de sine din Dumnezeul nostru, al tuturor.

 Passionaria Stoicescu