Lasă zilei scârba ei. Ediție jubiliară, revăzută și adăugită, publicată în seria "Cartea Centenarului Românesc". Roman

Lasă zilei scârba ei. Ediție jubiliară, revăzută și adăugită, publicată în seria "Cartea Centenarului Românesc". Roman

100,00 lei 100.0 RON

100,00 lei

Adaugă în Coș


Autor: Ștefan Dimitriu


Vreți să publicați o carte?

Dacă răspunsul Dumneavoastră este DA, am scris o carte și vreau să o public! atunci:

Contactați-ne!    Detalii aici!

Ediție revăzută și adăugită, într-un singur volum.

Cititorii din străinătate sunt rugați să comande romanul de pe site-ul Amazon corespunzător țării în care se află sau de aici: https://amzn.to/2OtMuGo

Ediția digitală www.iBookSquare.ro se poate descărca de aici: http://ibooksquare.ro/Books/ISBN?p=978-606-001-075-3

Ediția digitală Google Play se poate descărca de aici: https://play.google.com/store/books/details/%C8%98tefan_Dimitriu_Las%C4%83_zilei_sc%C3%A2rba_ei_Cartea_Centen?id=otpwDwAAQBAJ


Scriitorul Ion Lazu despre Ștefan Dimitriu; click aici: https://www.youtube.com/watch?v=R9MwcbU1RDU    

Există adevăruri care, oricât de dureroase ar fi, trebuie spuse și asumate cu orice preț. Iar dacă istoricii își mai caută o vreme cuvintele, scriitorii și le pot găsi mult mai repede.

Pe de altă parte, credem că avertismentul pe care această carte îl dă la un moment dat prezentului, printr-un evident exerciţiu de imaginaţie, poate fi util chiar şi pentru o ţară ca a noastră, cu o democraţie bine consolidată, în care instituţiile Puterii – Parlament, Guvern, Justiţie, Preşedinţie – funcţionează în armonie și respect reciproc.

De asemenea, ţinem să precizăm că toate faptele şi personajele istorice aduse în  discuţie sunt strict autentice. Dar a încerca să te recunoşti sau să recunoşti pe altcineva în personajele de ficţiune este pur şi simplu o aventură, de care autorul se dezice în mod categoric. De aceea, îi sfătuim pe cei care nu-şi pot reprima acest păcătos obicei să se abţină de la lectura acestei cărţi. Şi, cu un minim efort, de la orice alte lecturi care ar putea să le strice buna dispoziţie.

Şi încă ceva: dacă aveţi şi alte treburi urgente de făcut, nu vă grăbiţi să începeţi lectura acestui roman. De la primele pagini, creează dependenţă!

eLiteratura


        Cu numele inspirat din Biblie (Evanghelia după Matei) şi scris din perspectiva celui mai acut prezent, romanul meu cel mai recent şi cel mai drag încearcă să dea seama asupra ultimului veac de istorie românească, prin povestirea, la persoana întâi, a unora dintre cele mai importante şi mai dramatice momente ale acestei perioade, aşa cum au fost ele trăite de cei doi eroi principali ai cărţii: Solomon Fridman, ajuns la o vârstă matusalemică, şi Pompilian Covaliu, cu patruzeci de ani mai tânăr (primul – fost şef al grupului de avocaţi al unui mare industriaş interbelic; al doilea – om de presă, mai întâi sub regimul comunist, apoi în anii de după revoluţie). Prin destinele acestor oameni şi ale multor altora, aduşi de cei doi în prim-plan, într-o amplă desfăşurare de fapte individuale şi de mari evenimente istorice, am încercat să realizez o panoramă a societăţii româneşti din ultimul veac, conectată permanent la marile evenimente ale lumii. Sunt avute în vedere cele două Războaie Mondiale, ca şi frământata perioadă interbelică, stalinizarea şi ceauşizarea României, ca şi ceea ce s-a numit „Revoluţia din decembrie 1989” (prima revoluţie transmisă în direct în lumea întreagă, nu!?), dar, mai ales, urmările ei: iliescizarea, constantinescizarea, năstăsizarea şi, în sfârşit, băsescizarea ei.

Autorul

 

.
Roxana Sorescu: Romanul unui secol românesc

Sintagma biblică „Lasă zilei răutatea ei” presupune un factor exterior vorbitorului, ca şi cum ar exista Cineva care hotărăşte răul şi binele dincolo de voinţa noastră. Traducerea, aparţinând lui Petre Pandrea, Lasă zilei scârba ei, implică un punct de vedere personal, un subiect care judecă el însuşi binele şi răul, le tratează detaşat şi se delimitează de ele. Ambiguitatea cuvântului biblic original permite dubla traducere.

Romanul lui Ştefan Dimitriu, Lasă zilei scârba ei, adoptă perspectiva narativă subiectivă asupra istoriei. Cunoscut din romanele anterioare, mai ales din Tinereţea lui Bogdan Irava (1987) şi din Turnul Nebunilor (1993), drept unul dintre cei mai necruţători naratori în stilul unui realism fără ţărmuri, şi poate tocmai de aceea ocolit cu grijă de o anumită parte a presei, fostul realizator al singurei emisiuni dure de televiziune, Reflector, de pe vremea când televiziunea nu aducea decât omagii, îşi propune în ultima sa scriere nici mai mult nici mai puţin decât să răspundă câtorva foarte vechi întrebări: Cum poate fi cunoscut adevărul în istorie? Cum poate fi comunicat adevărul cunoscut? Care sunt consecinţele pentru cel care comunică adevărul? Voi începe cu răspunsul la ultima întrebare: cel care dezvăluie adevărurile incomode pentru puternicii zilei, ai zilei de azi – romanul fiind într-una din laturile sale de o strictă actualitate – trebuie să aibă posibilitatea de a se refugia la timp în America, pentru că altfel viaţa îi este ameninţată. Şi să aibă, bineînţeles, destui bani pentru a trăi acolo. Cum naraţiunea este cu happy end, ziaristul Pompilian Covaliu, principalul protagonist, are şi unde şi cu ce să fugă din ţară.

Istoria umanizată, istoria ca experienţă directă, tensionată şi fără certitudinea viitorului, este povestită la persoana întâi, singura persoană acceptabilă astăzi pentru evenimentele din ultimul secol. Naratorii sunt doi: unul are chiar o sută de ani, este evreu şi a trăit toate marile încercări ale veacului – Solomon (numele înţeleptului rege biblic) Fridman (pentru că îşi apără o libertate din ce în ce mai greu de asumat), zis Guţă (conform obiceiului evreiesc de a-şi lua ca supranume un diminutiv autohton familiar în locul solemnului nume biblic); celălalt este prietenul lui, ziaristul Pompilian, zis Pompidou (nume şi creier de preşedinte francez) Covaliu (? poate pentru a avea desinenţa iu) şi are în anul 2008 cam 65-70 de ani. El este cel care înregistrează şi notează amintirile celuilalt. Sunt două voci distincte, fiecare cu personalitatea ei: înţelept ironică, hâtru sentimentală, gravă fără nimic patetic, a celui de o sută de ani, care poate privi detaşat şi lumea şi pe sine; directă, fără comentarii inutile, relatând fapte, a celuilalt, care este un luptător, de cele mai multe ori lucid, pentru adevărurile de care este convins şi pe care le expune în ziarul înfiinţat şi condus de el, Funia spânzuratului. Nu am menţionat întâmplător vârstele protagoniştilor. Aceştia, oameni care îşi trăiesc a treia tinereţe, împărtăşesc mentalitatea vremii lor – au un sistem de valori etice şi sentimentale specific timpurilor apuse: cred în prietenie, în solidaritate umană, în dragoste, în puterea de sacrificiu, în devotament, în consecvenţa faţă de idealuri, în puterea de comunicare a cuvântului, altfel spus au un aer de rătăciţi în brava lume nouă. În final, unul moare, altul fuge din ţară, şi romanul, ca tehnică, aparţine vremurilor duse: e masiv (670 de pagini format mare = circa 1000 de pagini format obişnuit), e bine construit, prin încrucişarea vocilor narative, are caractere puternice şi scene foarte vii, halucinante sau groteşti, după caz, are un conflict bine susţinut în plan istoric şi în plan individual, într-un cuvânt, cititorul simte mâna sigură a unui scriitor care are într-adevăr ceva de comunicat despre lume, nu numai despre ego-ul său în suferinţă. Roman realist, hiper-realist modern, pentru o lume care refuză răsturnarea canonului moral şi relativismul valoric postmodern. Şi un roman care se citeşte cu o curiozitate niciodată obosită, într-o stare de concentrare şi de emoţie specială, cu implicare. Exemplu elocvent de lectură participativă (ceea ce ne face să înţelegem motivul pentru care editura Vremea a riscat, publicându-l).

Ştefan Dimitriu încrucişează două linii narative dramatice: istoria evreilor, din perioada interbelică până în 2008, anul scrierii romanului (care devine aproape o relatare în timp real), spusă din perspectiva unui participant lucid, cultivat, bine situat, un avocat căsătorit cu o actriţă româncă foarte cunoscută, care trăieşte şi rebeliunea legionară, şi pogromul de la Iaşi (scena în care, împreună cu un copil, îşi caută amândoi părinţii, pe care copilul îi va identifica într-un maldăr de cadavre, este antologică), şi deportarea în Transnistria, şi arestarea de după instaurarea dictaturii proletariatului (anchetatorul, evreu şi el, e de un cinism şi de o cruzime fără margini) – pentru trecutul păstrat viu în memoria prezentului, şi istoria imediată, dominată de abolirea oricărei reacţii morale, istoria în care cel mai ipocrit, cel mai venal, cel mai corupt este şi cel mai înzestrat pentru acapararea şi păstrarea puterii. În timpul Holocaustului, când istoria colectivă îşi pierduse parcă orice trăsătură umană, omul, ca persoană individuală, îşi mai putea păstra şi sentimentele şi valorile şi găsea puterea de a supravieţui, salvându-le şi salvându-se. În contrast absolut, în capitalismul sălbatic toate valorile se prăbuşesc, iar lupta pentru supravieţuire devine din lupta cu răul, lupta în numele răului. Această a doua linie narativă este probabil cel mai dur pamflet împotriva degradării morale întrupată de cei mai iluştri şi de cei mai sus-puşi contemporani ai noştri. Deşi autorul, cu experienţă, refuză identificarea personajelor cu persoane reale, acestea sunt uşor de recunoscut, abia mascate de nume sugestive, şi se înfăţişează în situaţii atât de groteşti, încât romanul devine cel mai periculos document denunţând adevărata structură morală a moraliştilor naţiei. De la curvele ipocrite, mamă şi mătuşă ale senatorului Bonda, care fură cu cinism un valoros imobil de patrimoniu, la cuplul de intelectuali Răsuceanu-Chelbaşu, a căror lăcomie fără margini nu e egalată decât de nesimţirea lor absolută, până la întunecatele afaceri ale lui Urâtu – stăpânul justiţiei, totul se află spus mai liber şi mai coerent într-o scriere literară decât poate fi spus într-un articol de ziar sau într-o emisiune de televiziune, de tipul Reflector.

Cum cartea e scrisă excelent şi va rămâne cu siguranţă şi după ce persoanele reale vor dispărea, e de aşteptat ca persoanele vizate să reacţioneze, având la dispoziţie şi puterea vizibilă, şi pe cea invizibilă. Arta şi viaţa interferează atât de puternic în această autoficţiune, încât autorul cred că se află în primejdie reală. Iar generaţiile viitoare vor folosi cu siguranţă textul acesta, ca şi celelalte scrieri ale lui Ştefan Dimitriu, drept sursă documentară. Biografiile contemporane ale lui Petru Dumitriu ori Pumnul şi palma de Dumitru Popescu, şi ele scrieri cu cheie cu mare potenţial documentar, sunt mult mai palide sub aspect artistic, şi au fost scrise fie după consumarea evenimentelor, fie din afara lor, fără mare risc. Ştefan Dimitriu scrie din miezul faptelor, angajat în evenimente, adresându-se unui public de la care aşteaptă o reacţie. Romanele cu cheie amintite vor fi citite probabil de istorici, pe când romanul lui Ştefan Dimitriu are mari şanse de a fi citit chiar de publicul contemporan care nu şi-a pierdut deprinderea lecturii. Aceasta, desigur, într-o istorie, ca şi romanul, cu happy end. Dar, mai înainte de asta, cu două planuri distincte: pe de o parte, coşmarul Holocaustului, pe de alta grotescul absurd al istoriei celei mai recente. Amândouă stând sub semnul aceluiaşi crunt adevăr: „The time is (really) out of joint”. Totul proiectat pe fundalul istoriei satului global, concentrată în excelentul colaj de ştiri dintre capitole, intitulat Pulsul planetei, amalgam de ciudăţenii şi de absurdităţi, în care derizoriul ameţitor copleşeşte esenţialul, refugiat modest printre orori.

Ştefan Dimitriu este un foarte bun constructor de naraţiuni nesupuse revizuirii postmoderne. Conflictul, în scenele izolate, ca şi în ansamblu, îl ţine pe cititor captiv, iar personajul trăieşte evocat prin câteva replici şi gesturi bine plasate. Aici stă forţa şi primejdia pamfletului politic. Personajele oferă o imagine mai puternică decât persoanele avute în vedere, şi aceea e cea care va rămâne. Cu un talent cu totul special în evidenţierea ipocriziei, necinstei, cruzimii, lăcomiei, grosolăniei şmechere şi cupide (neuitate sunt figurile scriitorilor Dinu Mircescu ori Tinu Zăraru, ale ziariştilor Gioni Cristocea, Caloian Tache Penescu ori Sextil Pupezeanu, ale noilor îmbogăţiţi Dorin Oliviu Sântu sau Liviu Năpastă), hoţiei, laşităţii, abuzului impertinent şi criminal de putere, autorul cade însă uneori, poate din nevoia de compensaţie care face existenţa suportabilă, în „păcatul” idealizării: iubita sa Estera prea e fără cusur, în vreme ce până şi Guţă este umanizat prin pasiunea jocurilor de noroc şi a iubirii unice întruchipate în exemplare ale adoraţiei sale din ce în ce mai tinere.

Autorul este un vizual: ochiul său ştie să descopere esenţialul şi să-l pună în evidenţă printr-o caracteristică semnificativă. Lecţia camerei de filmat e perfect transpusă în lumea cuvântului.

Închei citând dintr-un recenzent contemporan: „Vreau să fiu obiectiv, aşa că trebuie să spun: e excepţional.”

 

Viaţa Românească, 11–12, 2009, pag. 179–182