O harfă de nisip

O harfă de nisip

22,00 lei 22.0 RON

22,00 lei

Adaugă în Coș


Autor: Dana Opriță


Vrei să publici o carte?

Dacă răspunsul tău este
DA, am scris o carte și vreau să o public! atunci:

Contactați-ne

Coșul pentru cumpărături va fi folosit de cititorii din România.
 Cititorii din Diaspora sunt rugați să comande cartea de pe situl Amazon corespunzător țării în care locuiesc sau de aici.

Ediția electronică www.iBookSquare.ro se poate accesa aici.

Pre-sentimente şi re-sentimente poetice

A doua carte a Danei Opriţă, apărută tot la editura eLiteratura, Bucureşti, 2017, după „Întâia poruncă. Psalmi necanonici”, „O harfă de nisp”, e un lung poem al „deşertăciunii deşertăciunilor”, fragmentat pe episoade şi concepte, totul circumscris condiţiei contemporane privind Poetul şi Poezia în această lume: „O lume în care totul/ este posibil şi/ nimic nu e adevărat./ O lume cu care te-ai spăla pe mâini / pentru care ţi-ai lăsa la uşă bocancii înnoroiaţi/ ai adormi cu obrazul pe bunătatea ei / de lume bună/ ai îndrăzni chiar să-i vorbeşti/ ai spera că te şi înţelege / ţi-ai lăsa la păscut turma ta de amintiri inutile../.../ O lume/ în care trăieşti / unde totul este adevărat / şi nimic posibil” („Sfârşit de veac”) Afirmaţia şi negaţia coexistă, dar ambiguitatea e dezastruoasă. Ciudat e că aceste poeme sunt datate 1998–2000, premoniţia persistând şi după aproape două decenii...

Numele cărţii aminteşte de Borges, orbul atât de clar văzător, trece prin Eccleziast, cu „vânarea de vânt”, iar dacă e să includem în acest corpus metaforic şi unitar al cărţii şi coperta, executată admirabil de Daniel Nicolescu, poemele ei „haiku-esc” despre singurătăţi, tristeţi, îmbrăcate în „grej”, gri-bej, culoarea prafului care ne guvernează: „Nimic - / doar un val întrebând timpul cât/ mai are de stat sub soare”. („Impresie”)

Totul e gândit şi simţit în logica poeziei expresioniste, cu o miză mare pe reflexivitate. În orice fragment întâmplător de viaţă este găsită o corespondenţă poetică, cel mai adesea cu tentă melancolică, uneori subsumată unei parabole. Poeme ca „Pana de gâscă”, „ Poem despre frică”, „Poem despre minciună”, „Poem despre singurătate” sunt câteva mostre în acest sens: „Cu picioarele ei nedrept de frumoase/ şi pantofi delicaţi, din pielea cea mai fină / tocuri înalte/ fuste scurte, scurte/ urechi lungi şi limbă ascuţită/ minciuna esteatât de perfectă, încât nici ea/ nu mai ştie ce a minţit”(„Poem despre minciună”) sau „Frica este un sentiment însemnat./ Asta ar vrea să spună că are tot felul de semne: / de întrebare (interogative)/ de exclamaţie (exclamative)/ sau şi de unele şi de altele în ce ordine doriţi.” („Poem despre frică”), mizând discret pe calitatea lirică a repetiţiilor, ca în unele poeme ale lui Zaharia Stancu.

Tonul, când disperat, când jemanfişist, când demn, când sarcastic, n-are nimic din mimarea trăirilor limită, ci denudează o mobilitate afectivă excepţională, cu arta regizării autenticului, ca o amintire a profesiei sale de altădată, într-o lume de făcături şi de imbecili prefăcuţi că mai simt ceva:”Ploi vânt ploi/ tot tacâmul e pregătit/ îl ştiţi bine / nu mă mai repet./ Dumnezeu a uitat de curcubeu / sau poate se gândeşte serios să revină asupra legământului / pe care l-a făcut cu Noe / un mic potop n-ar strica / oamenii au redevenit atât de răi/ trebuie luate măsuri / până nu e din nou prea târziu/ (întotdeauna este însă prea târziu).” („Douăzeci şi unu august. Despre grotesc”)

Viitorul Poeziei, al celor ce o scriu, este admirabil presimţit în „Pana de gâscă”:”O să ajungem să scriem pe colţuri de ziar / peste alte poeme/ - ca nişte fotografii de două ori expuse – / peste vechi scrisori / ( de dragoste sau nu ) / pe ziduri – toate casele rescrise de ploi şi de zăpadă – / peste foste declaraţii de tot felul / ... / totul se va transforma în poemele clipei de-Apoi / în care nimic nu mai contează / în care totul a fost era să fie / s-a întâmplat să se întâmple../.../ vom nota peste papirusurile zilei/ nopţii / pseudopoemededragosteblestemeanonime / semnate EU sau cu vreo iniţială de tip A.B.C./ vom ajunge apoi să uităm să vorbim / să mai desenăm litere să formăm cuvinte/ o să ajungem să nu mai fim / ştiind că totul e inutil./ Şi totuşi/ poate va pricepe în fine/ cineva/ că viaţa e mai mult decât accidentul naşterii tale/ că se întâmplă să nu poţi exista fără a / desfăşura poezii/ pe albul ochilor sau negrul de fum al memoriei / ... / ai vrea să inventezi viitorul / să-l cobori la picioarele tale şi / să îţi găseşti liniştea din fiecare pagină pe care/ vei avea de împletit imagini / pe care ei le vor descifra doar cu puterea/ gândului ce doarme / încă.”

Noua/vechea carte a Danei Opriţă (conform datării) e o apariţie deosebită prin intenţia ei lirică, prin interpolarea notaţiilor egocentrice în mediul contemporan din cele două lumi în care trăieşte - aici şi peste ocean –, prin pendularea indecisă între participare şi detaşare, între tristeţe şi ironie, nesimulând profunzimea, ci practicând-o.

Passionaria Stoicescu