O viață imaginară. Roman despre Ovidiu

O viață imaginară. Roman despre Ovidiu

25,00 lei 25.0 RON

25,00 lei

Adaugă în Coș


Autor: David Malouf
Traducerea: Monica Bottez


Vreți să publicați o carte?

Dacă răspunsul Dumneavoastră este DA, am scris o carte și vreau să o public! atunci:

Contactați-ne!    Detalii aici!

Ediția tipărită a acestei cărți o puteți comanda folosind coșul de cumpărături de mai sus sau la numărul de telefon 0738 722 050, e-mail [email protected].

Ediția digitală iBookSquare.ro se poate descărca de la acest link: http://ibooksquare.ro/Books/ISBN?p=978-606-716-756-6.

Ediția digitală Google Play / Google Books se poate descărca de la acest link: https://play.google.com/store/books/details/David_Malouf_O_via%C8%9B%C4%83_imaginar%C4%83_Roman_despre_Ovidiu?id=hNuMDwAAQBAJ.


„Suntem la capătul pământului”:
jurnalul unui poet în exil în
O viaţă imaginară
de David Malouf


 

David Malouf este unul dintre cei mai importanţi scriitori australieni contemporani, autor de romane, povestiri, poezie, eseuri, memorialistică, teatru şi librete de operă, câştigător al unor prestigioase premii internaţionale şi australiene de literatură şi una din vocile cele mai influente ale culturii în lumea anglofonă.

Romanul „O viaţă imaginară” (“An Imaginary Life”), publicat în 1978, devenit un „best-seller” în Australia şi în ţările de limbă şi cultură engleză, precum şi text de studiu pentru programe de studii de liceu, licenţă, de masterat şi doctorale în şcoli şi departamente de studii literare şi culturale din universităţi de prestigiu din toată lumea, având ca temă de cercetare dialéctica spaţiului exilic şi tematica aventurilor iniţiatice în cultura lumilor noi, abordează subiectul incitant al exilului poetului Ovidiu la Tomis, pe ţărmul Mării Negre, transformat în alegorie a exilului şi a explorării unui spaţiu marginal, prin care se produce transformarea artistului „literelor” în maestru al metamorfozelor scrierilor din cartea naturii. Acesta trece, prin experienţa suferinţei şi a cunoaşterii, prin descifrarea enigmelor existenţei unui „copil” al pădurii, oglindă a propriului său sine, de la condiţia precară a pribegiei încărcată de melancolie la împăcarea cu spaţiul cel nou, prin care i se oferă şansa regenerării interioare, a răscumpărării erorilor, a recuperării memoriei pierdute, a întregirii fiinţei, a revelaţiei divinității. 

Cartea este o rescriere imaginară a aventurii lui Ovidiu la Tomis, un „jurnal” al poetului în exil, recompus în cheie modernă, astfel încât, în Australia, de pildă, ea a fost interpretată ca ficţiune prin care experienţei traumatizante a dislocării şi exilului i se recunoaşte valoarea existenţială şi iniţiatică, căci trăirea unui „nou început” într-o lume nouă şi despărţirea de lumea cea veche (Europa!) înseamnă, implicit, pentru cei „exilaţi”, o sursă de creativitate sporită şi formarea unei legături afective cu noua lor patrie. Astfel, cartea a fost percepută şi ca o binevenită „lecţie” a exilului, prin care aspectele pozitive şi formatoare de identitate ale vieţii în spaţii până recent respinse ca prea „marginale”, sub domnia „tiraniei distanţei”, capătă consistenţă ideatică şi substanţă narativă.

Malouf s-a născut în Australia, la Brisbane, în statul Queensland, la 20 martie 1934, din părinţi cu descendenţă europeană şi arabă: tatăl său era originar din Liban, iar mama sa, din Marea Britanie, David, crescut şi educat în Australia, la Brisbane, a studiat la Universitatea din Queensland, apoi, după o perioadă petrecută în Anglia, a predat literatura la Universităţile din Queensland şi Sydney înainte de a se dedica întru totul scrisului. Şi-a petrecut viaţa la Sydney, dar şi în Anglia, a călătorit des şi a locuit perioade îndelungate în Italia, în Toscana, unde, mărturisea, se simte descătuşat şi inspirat. 

Malouf a publicat zece romane, cinci volume de povestiri, nouă cărţi de poeme, şase culegeri de articole critice şi memorii, o piesă de teatru, precum şi câteva librete de operă, fiind perceput ca unul din cei mai talentaţi făuritori de identitate culturală a ţării de la antipozi. Primul său roman, Johnno, autobiografic, apărut în 1975, a fost apreciat de critici ca o impresionantă confesiune despre formarea intelectuală a unui australian cu rădăcini în cultura europeană, dar a cărui educaţie sentimentală este, totuşi, rodul înţelegerii poveştilor spuse şi nespuse de fiinţele vii din viaţa sa, de casele, şcolile, obiectele, natura exotică, toate martori ai creşterii copilului spre o maturitate cu trăiri erotice complexe, cu răspunsuri contradictorii şi măcinat de dileme incitante. Reluarea temei copilăriei şi a raporturilor copilului cu locurile care „vorbesc”, cu umbrele trecutului familiei, cu prezentul în perpetuă metamorfoză, cu viitorul misterios, este, în cartea de memorii 12 Edmondstone Street (1985) un indiciu al viziunii lui Malouf asupra lumii noi, configurată în opoziţie cu lumea „veche”, desigur, dar şi ca sinteză sofisticată a acesteia, ca simfonie de ecouri şi voci filtrate de memorie, ca sursă de inspiraţie şi trăiri „noi” şi, mai ales, înnoitoare, ca experienţă existenţială şi aventură a spiritului şi trupului, care fac din Australia o oglindire originală a Europei, dar şi o „rescriere” nuanţată a istoriei lumii: o robinsonadă modernă.

Alte romane, precum Fly Away Peter (1982), Child’s Play (1982), Harland’s Half Acre (1984), The Great World (1990), Remembering Babylon (1993), The Conversations at Curlow Creek (1996), Ransom (2009), precum şi volumele de poezii apărute între 1970 şi 2004 (ultimul este Revolving Days, în 2008) sau eseuri – precum The Writing Life (2014) – sunt variaţii pe temele percepute de critici ca fiind proprii lui Malouf: relaţiile omului cu spaţiile trăirilor sale, atât cele „construite”, cât şi cele „naturale”, dorul de aventură, explorarea lumii noi, în sensul în care orice fiinţă şi orice obiect sau carte, orice scriere şi orice vorbire, sunt întrupări ale procesului de înnoire fără sfârşit şi deci o „lume nouă”. Însăşi vieţuirea omului în lume, marcată de fericiri şi nenorocire, de moarte şi spaime, de amintiri dureroase şi iubiri fără noroc, de războaie şi prizonierate, de libertăţi regăsite şi rătăciri labirintice, este o „lume nouă”, o alcătuire mentală marcată de speranţa transcendenţei, aşadar metafizică, aşa cum reflecţiile sufletului în locuri şi făpturi, de acum şi din alte vremi, sunt, fără doar şi poate, reflecţii ale erotismului latent, inerent lumii vii, resursă a devenirii dinspre trecut spre prezent. 

În primele sale romane războaiele secolului XX sunt reprezentate ca lumi paralele, desigur tot „lumi noi”, în care se formează prietenii indestructibile, iar în Remembering Babylon emigranţii albi şi tribul aborigenilor se întâlnesc pe o punte formată din conflicte şi reconcilieri care fac din Australia un palimpsest temporal şi spaţial, locuit şi ritmat de fiinţe hibride, alese de destinul implacabil al dislocării şi exilului pentru a-şi trăi şi accepta fragilitatea, complexele, patosul cotidian ca pe recompense ale vieţuirii intense în lumea de la capătul lumii. Omul călător este australianul colonist şi nativ deopotrivă, o variantă de homo viator, pentru care orice clipă este o explorare a unei lumi noi, pentru care desţelenirea „insulei” ogor este în aceeaşi măsură blestem şi binecuvântare, o muncă pusă în operă şi un joc creativ. Pentru omul poet – o ipostază a lui Ovidiu, homo ludens este, cu adevărat, omul lumii noi, care-şi joacă şi îşi reinventează istoria personală şi pe cea a patriei sale, libertatea căutată în aventură şi în dragoste este, totuşi, mereu, o formă de prizonierat, iar conflictul o altă faţă a iubirii. Tonul şi muzica scrierii lui Malouf, trecerile de la realismul sec la lirism patetic, personajele groteşti sau seducătoare, întâmplările memorabile şi percepute ca „tipice” pentru povestea Australiei, finalurile deschise, dilemele complexe prin care este configurat subiectul exilic al dislocărilor succesive, confesiunile doar în aparenţă „explicative”, dar, în fond, incitante prin recursul la amintiri profetice, amestecul de disperare şi deznădejde, de milă şi necruţare, de avânt şi resemnare fac din romanele, povestirile sau poemele lui Malouf nu doar o voce a identităţii australiene, cum susţin unii critici, ci şi o emblemă a personajului postmodern, a „rătăcitului” care-şi declamă neputinţele şi penuriile prin care, paradoxal, i s-a îmbogăţit sufletul în lumea cea nouă. 

Cărţile lui Malouf sunt, astfel, nu numai o imagine „iconică” a Australiei, dar şi o rostire memorabilă a ideii de „lume nouă” în proces de alcătuire, de redefinire, de recunoaştere: nu e vorba numai de lumea nouă australiană, percep cititorii săi, ci şi de lumea modernă, globalizată, în care marginile şi centrul îşi schimbă frecvent locurile, în care contemporanul a devenit subiect exilic prin excelenţă, chiar atunci, sau mai ales atunci când nu-şi părăseşte patria. Lumea cea nouă este o distopie în care abundenţa înstrăinărilor trebuie asimilată prin uitare şi rătăcire de sine, prin reînvierea unei amintiri îngropate de generaţii.

Contextul cultural în care se discută O viaţă imaginară de către critici şi cititori este acela al dicotomiilor conflictuale: între civilizaţie şi viaţa tribală, „primitivă”, între spaţiul de „acasă” şi cel al exilului, între centru şi margini, între Europa şi lumea „nouă”, între Anglia, locul de origine al colonizatorilor albi şi Australia, locuită de populaţii aborigene. Este însă evident, la o lectură aprofundată, că această carte nu are ca subiect lumea materială, exterioară, ci spune povestea unei aventuri interioare, a unei călătorii a „pelerinului”, vorbind despre înstrăinare, despre descoperirea şi reconstruirea sinelui ascuns, despre înţelegerea sensului profund al „civilizaţiei” care aduce în prim plan un Copil al spaţiilor şi timpurilor primordiale, „sălbatec” numai pentru ochiul arogant şi superficial al „cetăţeanului roman” pentru care exilul e o pedeapsă nemeritată, o dramă a alungării din „împărăţie”.

Personajele şi locurile care apar în roman sunt „traduse” pentru cititorul australian de însuşi autorul iniţiat: poetul din Roma este un colonist englez încă neresemnat cu destinul său de exilat; Anglia este Roma cu splendorile sale, rod al civilizaţiei europene; Tomis este o Australie primitivă, tribală, la marginea lumii, pustie în aparenţă. „Mesajul” cărţii este destul de limpede conturat atât de discursul lui Ovidiu, cât şi de cel al autorului, care aduce în discuţie argumentul relativităţii conceptului de „margine”. Tomis, acel „terra nullius” care poate numi continentul australian, devine, pentru poetul exilat, un centru al lumii, o Romă şi un „acasă” care-l va seduce şi unde îşi va sfârşi viaţa. Acel „altundeva” din exilul cumplit este supus unei metamorfoze profunde prin care capătul lumii devine un paradis al renaşterilor. 

Australia nu este Europa „transportată” la antipozi, ci o Europă „tradusă”, va explica Malouf în eseuri, interviuri, conferinţe. Aventura traducerii, o metamorfoză subtilă a „originalului”, reprezintă o punere în operă a poetului adevărat şi e tema principală a jurnalului imaginar, în care Ovidiu îşi reprezintă disperarea iniţială şi se angajează într-o reală aventură erotică lăsându-se stăpânit de noua sa patrie, prin care capătul de lume se preschimbă în adevărata sa „casă”. Tomis nu este un loc, ci o stare mentală, declara Ovidiu în primele sale luni de exil. Tomis devine şi un pustiu roditor, în care poetul bătrân, nărăvit la vicii în Roma, redevine copilul inocent de odinioară; capitala imperiului este o amintire reală, dar preschimbată prin întâlnirea cu Copilul misterios şi sălbatec al unei naturi care-i vorbeşte într-o limbă de dinaintea oricărui limbaj poetic sau latin. 

Într-un interviu acordat lui Ray Willbanks în 1990 (publicat în Antipodes 4.1.1990) Malouf considera O viaţă imaginară o carte-„argument” despre Australia. „Să fii la marginea lumii cunoscute… să trebuiască să descoperi cum să ajungi în centru”, să crezi că literatura poate exista numai altundeva… că istoria se întâmplă altundeva… Ne-a luat mult timp să înţelegem că acolo unde te afli acolo este centrul… Am vrut să-l pun pe Ovidiu să treacă prin experienţa descoperirii acestui adevăr”.

Romanul este, astfel, încadrat de o temă şi un mesaj explicit, în maniera postmodernă şi a generat polemici şi dezbateri culturale în jurul conceptului de „margine”. Argumentul că „marginea” este o percepţie şi o lucrare a mintii, nu un loc anume pe hartă, că citirea unei hărţi este ea însăşi mediată de proiecţii mentale, că realitatea ţării de la antipozi, sau al oricărui tărâm „îndepărtat” este şi o ficţiune, că centrul e alcătuit de fapt din realitate plus memorie, este, în fond, mai mult decât un argument intelectual. Este o viziune asupra istoriei, prin care se rosteşte jurnalul lui Ovidiu, precum şi alte scrieri ale lui Malouf. Omul lumii noi este un erou al „marginii”, este angajat într-o aventură desfăşurată în spaţiul unei deveniri ca acţiune dublată de contemplare. Exilatul este un poet contemplativ, de oricâte isprăvi războinice s-ar învrednici. 

Contemplarea unei hărţi – a „geografiei” implică,mai întâi, o aventură mentală. Într-un interviu apărut în anul bicentenarului Australiei, în 1988 (publicat în The Age la 23 ianuarie 1988) Malouf vorbeşte despre „traducerea” Europei pe continental australian. Despre o „afinitate de destin”, sau chiar „predestinată” (a “fated affinity”) între Anglia şi Australia, pe care personajul simbolic al exilului, Ovidiu, o pune în operă în jurnalul său imaginar. În acelaşi fel se poziţionase personajul Ovidiu din Dumnezeu s-a născut în exil, de Vintilă Horia, roman de care O Viaţă imaginară este, de asemenea, legat, prin afinităţi de destin.

 

„Printr-un capriciu al naturii, sau, poate, printr-o afinitate de destin, colonizatorii continentului nostru de la marginea lumii au fost ei înşişi, odată, la marginile lumii cunoscute. Când a fost descoperită de fenicieni, Britania era o insulă sălbatecă şi îndepărtată, pe drumul spre nicăieri, îngrămădită în colţul nord vestic al hărţii. Colonizată în cele din urmă de puterea imperială a lumii, cu nativii săi deposedaţi de valuri de imigranţi, Anglo-Saxoni, Juţi, Danezi, Normanzi, şi în cele din urmă exterminaţi… Astfel încât, când cele două insule ale noastre, una mică şi izolată, cealaltă mare şi izolată, s-au întâlnit în cele din urmă în 1788, colonizatorii nu au adus cu ei numai o limbă… ci şi istoria unui triumf asupra unei dizabilităţi naturale. Până la acea vreme Britania ajunsese în centru. În 1788 toate distanţele de pe glob erau măsurate după meridianul Greenwich. Ce exemplu! Aceşti imigranţi, de la natura lor mici insulari, acum trebuiau să se adapteze traiului pe cea mai mare insulă de pe glob. Liliputani în Brobdingnag.”

 

Desigur, Tomis e un altundeva, un „alibi”, un tărâm care nu poate fi cunoscut decât printr-un act de iubire, prin mijlocirea unui Copil miraculos care vine din umbrele unui alt eu, uitat; e o relaţie cu copilul primordial de care vorbea Jung, prezent în fiecare fiinţă nesmintită de o civilizaţie opresivă, şi, de fapt, mai mult decât o fiinţă, copilul este o călătorie de explorare reciprocă, prin prin care romanul se trezeşte la viaţa cea nouă, iar sălbatecul învaţă limba oamenilor. 

Tomis devine, astfel, un simbol al Australiei, dar şi al ţinutului de pe marginea lumii, al locului de exil, spaţiu al pedepsei şi năpastei, care se va transforma în centru al lumii, ca odinioară Roma şi Anglia. în fond, este argumentul lui Malouf, este vorba de o recitire a hărţii lumii:

 

„Geografia… este o convenţie… Este un mod de a privi. Hărţile pot fi abordate din orice unghi, ele pot fi inversate. Nu avem de făcut altceva decât să ne întoarcem mintea cu susul în jos, să încetăm să gândim în termenii culturii noastre moştenite, faţă de care vom fi totdeauna la periferie, ca să ne aflăm în centru, mai degrabă decât la marginea lucrurilor.”

 

Tomis, un „catalog al lipsurilor” se transformă astfel într-o stare a sufletului şi minţii, într-o grădină în care poetul va creşte prima floare: plantarea unei grădini rămâne un act de creaţie fundamental pentru începutul metamorfozei sale: dintr-un cetăţean roman persecutat, înciudat şi posac într-un salvator al copilului miraculos care-i devine lui călăuză şi salvator; şi apoi, într-un călător care, în preajma morţii, se va simţi absorbit de cerurile nesfârşite. 

Jurnalul lui Ovidiu la Tomis, în versiunea imaginată de Malouf începe cu descrierea unui loc pustiu, alcătuit din marea de plumb şi un cer înnorat, aflat la gura unui râu, dincolo de care mlaştini, câmpurile cu ierburi se întind până la polul nord. Un loc în care lumea a îngheţat, lipsit de copaci, de flori, de fructe, de la capătul pământului, în care nici nu există noţiunea de grădină sau livadă, cu deschidere spre infinit – un „niciunde”. „Tomis e o stare mentală, nu un loc”, meditează Ovidiu în primele pagini ale jurnalului său. Peisajul acestei lumi noi, Tomis, la finalul metamorfozei lui Ovidiu este cel al unui timp împlinit, care rosteşte cadenţele libertăţii, în care moartea nu sperie, un loc scăldat în lumina începuturilor, unde Copilul păşeşte, ca un înger, pe lumina apei, şi se desprinde de pământ. Tomis a devenit pentru acest Ovidiu, ca şi pentru acel Ovidiu din romanul Dumnezeu s-a născut în exil al lui Vintilă Horia, o epifanie a învierii, un spațiu utopic în care toate vârstele omului, de la copilărie la bătrâneţea aducătoare de moarte alcătuiesc un prezent al trecerii spre un dincolo de nedesluşit, dar nu mai puţin real. 

De la stilul „memoriei interioare” al personajului întristat şi nostalgic de la Pontul Euxin la retorica monologului adresat al apelurilor către posteritate, de la cel descriptiv al poetului sofisticat confruntat cu spectacolul naturii impasibile sau dezlănţuite la notaţiile fruste ale trăirilor limită, de la stilul naraţiunii cu suspans şi ruperi de ritm al evenimentelor dramatice în care se implică prizonierul, la claritatea iluminărilor transcedentale care-i marchează finalul şi îi sting deznădejdile, de la preţiozitatea „ovidiană” a pasiunilor din perioada sa romană la disperarea pribegiei – toate aceste „voci” ale textului original sunt prezente în traducerea Monicăi Bottez, prinse în ţesătura operei, împreună cu alternanţele de registru, de timpuri verbale, de conotaţii contextuale folosite pentru a exprima un personaj complex, de factură modernă, compus din rigoare intelectuală şi afectivităţi erotice, a cărui creativitate poetică („poiesis”) demodelează „cartea” jurnal al lumii noi.

O viaţă imaginară este, în definitiv, o variantă propusă de Malouf de re-scriere a „metamorfozelor” ovidiene care, în acest „jurnal”, ficţional dar persuasiv prin coerenţa construcţiei, pare să deschidă cititorului o poartă nebănuită spre o viziune asupra preschimbărilor interioare prin care un nou „eu”, alungat din patrie, îşi rosteşte fiinţa într-un pustiu sub care se dezvăluie un paradis uitat.  

Irina Grigorescu Pană