Deşi a fost profesoară de limbă spaniolă şi română, Veronica Stănei Macoveanu consideră că adevărata ei vocaţie a fost “trăirea”- poezia fiind doar un rezultat secundar al emoţiilor şi sentimentelor poetei. Inspiraţia ei este “întotdeauna spontană”, sacrificând de multe ori metafora, făcând concesie explicării. Un alt motiv al refuzului cosmetizării este ideea că poezia este un document autentic de viaţă, o mărturie care nu exclude forarea în fiinţa noastră, găsirea expresiei adevărului nostru temporal, căci evoluăm sau involuăm spiritual fluctuant de-a lungul existenţei noastre efemere.”
Veronica Stănei Macoveanu are o voce lirică distinctă, cu o viziune filosofică personală ce integrează Omul în Univers. Prin această integrare, se armonizează vibraţia telurică, limitată în timp şi spaţiu a fiinţelor („păsări încarcerate de zbor”) cu dimensiunea spirituală, misterioasă şi neîngrădită, care ne redă divinităţii. În poezia sa, „efemerul şi eternul” se caută şi se împletesc într-o permanentă încleştare („zbatere”, cum o numeşte poeta), îngemănându-se printr-„o lacrimă de penitenţă”.
În volumul de faţă, Păsări migratoare, poeta trăieşte durerea visurilor neîmplinite, a proiecţiilor mentale nematerializate, a iubirii – anotimp irepetabil, care, odată manifestat, rămâne suspendat în amintire, într-un etern al sufletului, simbol al melancoliei, „frumuseţea rodului toamnei”. Însă această durere şi melancolie se echilibrează prin puterea credinţei, poeta fiind convinsă că tot ceea ce este lumesc are şi o aură divină şi, chiar şi atunci când „Dumnezeu uită să-şi mai mângâie fiii”, există o ieşire din zbuciumul lumesc.
Dumnezeu şi Iubirea superioară sunt şi în acest volum, ca în cea mai mare parte a creaţiei poetei, datele fundamentale ale existenţei, manifestarea superioară a Universului. Eul liric vede totul ca pe o explozie a Iubirii, ce înfrumuseţează viaţa, iubirea fiind „transfuzie de sânge divin”.
O altă entitate ce străbate orizontul liric al Veronicăi Stănei Macoveanu este Lumina. Văzută ca „mierea divină”, lumina este dovada prezenţei permanente a lui Dumnezeu printre oameni, este manifestarea plenară a ocrotirii dumnezeieşti de care se bucură omenirea. Lumina este o prezenţă atât în afara noastră, cât şi în interior, forma spirituală şi cea materială a luminii formând un tot indisolubil. În acest fel, opusul luminii nu este întunericul, ci necunoscutul (v. poezia „Comorile înfloresc nemuritoare”).
De multe ori, în versurile poetei se simte un fel de naivitate, care este aura bunătăţii şi a toleranţei, a căldurii sufleteşti de care sunt îmbibate versurile. Un exemplu: „Să cer iertare? / Să cer iertare pentru că-i iubesc? / Că iubesc omenirea cea plină de păcate, / cea plină de greşeli.” Este forma pe care o îmbracă dragostea faţă de semeni a acestei poete de mari profunzimi, înţelegerea faţă de slăbiciunile fiinţei umane şi faţă de greşelile pe care omul le face în nevoia lui disperată de echilibru şi de divinitate.
Vasile Poenaru
|
