Pentru comenzi, folosiți coșul de cumpărături de mai sus, scrieți la office@epublishers.info sau sunați la 0722156408.
Ediția digitală iBookSquare.ro se poate accesa la acest link:
http://ibooksquare.ro/Books/ISBN?p=978-606-996-607-5
(în curs de apariție)
Ediția digitală Google Play / Google Books se poate accesa la acest link:
(în curs de apariție)
Fost ambasador în Țara Crizantemelor –
RADU ȘERBAN:
ROMÂNI DE ROMAN ÎN JAPONIA – eseuri
(©2020 Coresi Publishing House SRL, ediții tipărite și digitale, 308 p. + 90 ilustrații color)
1. Dl Radu Șerban, distinsul nostru colaborator cu poeme haiku, documentare și eseuri privitoare la tradiții culturale și realități din Țara Soarelui Răsare (unde a funcționat ca ambasador al României în perioada 14 martie 2012 – 14 august 2016), revine în actualitate cu admirabila lucrare de eseuri ROMÂNI DE ROMAN (casa de Editură Coresi, 2020, 308 p. + 90 ilustrații alb-negru și color).
Să amintim, mai întâi, că precedenta d-sale lucrare, Stația Tokio – jurnal japonez (2018) ataca și problema liniei de metrou București-Otopeni, care a beneficiat de un credit nipon de vreo 340 milioane euro, dar care „a stagnat în faza de proiect” multă vreme, și odată cu asta și eventuala „Stație Tokio” – recent s-a dat, însă, în folosință linia ferată respectivă (decembrie 2020).
Jurnalul de ambasador al dlui Radu Șerban este, dincolo de mărturia unei „misiuni” diplomatice de către un profesionist în materie, cartea unor revelații culturale și a unor contacte palpabile cu o altă lume, cu o altă civilizație, cu o altă mentalitate și tradi¡ie, despre care autorul relatează lipsit de complexe și cu un ochi critic atunci când evidențele o cer. Scriere captivantă a unui spirit echilibrat și echidistant, lucid și realist, fără a cădea într-un criticism al mentalității occidentale față de unele forme de viață orientală, relevând însemnele tradiției nipone mai mult decât milenare, fiind la curent cu hi-tech-ul unei civilizații atât de avansate încât pare utopie văzută din alte părți ale mapamondului, jurnalul de ambasador al dlui Radu Șerban evoca totodată implicarea diplomatului român în anumite acțiuni culturale de mare prestanță și răsunet. Bunăoară, pe lângă simpozionul Brâncuși-Noguchi, a mai organizat și două seminarii despre călători români în Japonia (ieromonahul Anatolie Tihai, în 1872 și monseniorul Vladimir Ghica, prin anii ‘30). Dacă ar fi rămas la post și în anul 2017, diplomatul mărturisește că ar fi organizat simpozionul-centenar „Nicolae Xenopol”, fondatorul Academiei de Studii Economice, care în 1917 își prezentase scrisorile de acreditare Suveranului nipon.
În ceea ce-l privește, experiența niponă a fost una foarte bogată în plan personal și benefică pentru relațiile României cu această țară din Extremul Orient, a cărei prezență în Occident (și chiar la noi) se face din ce în ce mai simțită, în numele progresului economic, științific și, desigur, intercultural (v. cronica noastră din „Portal-MĂIASTRA”, anul XIV, nr. 3 (56)/2018, p. 70).
2. Am scris cu deosebită plăcere despre cărțile dlui ambasador Radu Șerban (printre acestea, vreo cinci volume de haiku, de virtuozități artistice incontestabile) și o facem și acum, cu prilejul recentei cărți de eseuri, „Români de roman în Japonia”. Este vorba, cum lesne se poate observa, de un interes special acordat de fostul diplomat relațiilor pe care România le-a avut de-a lungul vremurilor cu Împărăția Japoniei, mai punctual spus, de acea „pleiadă de personalități române”, de la Anatolie Tihai la Gheorghe Băgulescu, care „au experimentat traiul în arhipelag, perioade mai lungi sau mai scurte, povestindu-și misiunile și peripețiile, ori delegând pe alții, ca în cazul Prințului Carol, să le povestească”.
Intervalul de istorie bilaterală (1872-1943), bogat în evenimente „își așteaptă încă developarea de sub straturile de palimpsest.” O astfel de „developare” constituie și cartea de față evocând destinele celor 14 personalități, pe lângă care ar mai fi fost de amintit și primii vizitatori ocazionali de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ale căror vizite nu „nu au lăsat amprente scrise sau fotografii precum Nicolae Russel și Iuliu Popper”, primul fiind, de fapt, rus, iar celălalt pierzându-și cetățenia română).
Informațiile despre Japonia, cultura și civilizația japoneză, îndeosebi despre românii care călătoriseră în Japonia – oarecum trunchiate după al Doilea Război Mondial – „nu erau, eufemistic vorbind, la îndemâna tuturor”. Pasionat de cultura/ civilizația/ literatura Soarelui Răsare, dl Radu Șerban s-a documentat îndelung căutând „să înțeleagă mai bine cum s-au apropiat conaționalii noștri de ceea ce însemna Arhipelagul Nipon și care au fost ei.” Astfel a ajuns să scrie această carte foarte documentată „în care oferă cititorului, cu ochiul și pana celui care a străbătut și el acest drum dintre România și Japonia, «poveștile» fascinante ale celor 12 conaționali ai noștri, la care se adaugă Prințul Carol și un altul, Brâncuși, din motive diferite, ca o «prezență virtuală, impusă prin notorietatea operei sale, în spațiul artistic nipon, ca a niciunui alt artist român, chiar dacă el, personal, nu s-a aflat niciodată în Japonia».” (Marius Chelaru, Drumuri de poveste între România și Japonia, pp. 16-20).
Primul român „de roman” (viață de film!, apreciază autorul), ajuns pe meleaguri japoneze, este misionarul Anatolie Tihai (1839-1893), adolescentul care, dispărut fără urmă de la Seminarul Teologic din Chișinău, revine, după patru ani, de pe Muntele Athos, călugărit, siderându-i pe compatrioți. Va urma și absolvi Academia Teologică din Kiev și la simbolica vârstă de 33 de ani va pleca în Japonia, chemat de arhimandritul rus Nikolae Kosatkin. Rămâne până la sfârșitul zilelor ca misionar ortodox în Japonia, unde-l cheamă și pe fratele său Iacob, compozitor. Numit de ierarhia episcopiei din Chișinău „un apostol român pe ogorul Ortodoxiei japoneze”, Anatolie Tihai a ajuns acolo, după cum menționează în Jurnalul său, prin Aden, Ceylon, Singapore, Saigon, Hong-Kong, Shanghai, Nagasaki, Hyogo și, în sfârșit, Osaka, unde „oamenii sunt ei mai frumoși și mai cultivați din Japonia”. După șase ani de misionariat în Hakodate, Tihai devine preot paroh la Osaka (1868), apoi vreme de trei ani (1879-1881) a rânduit serviciul religios la Misiunea Ortodoxă Rusă din Tokyo, ca ecleziast, înlocuindu-l pe arhimandritul Kosatkin care îl chemase acolo. A mers în Rusia, însoțit de fratele său și de pictorița de icoane Irina-Rin Yamashita, pentru colectarea de fonduri în vederea înființării bisericii din Osaka. În 1882, arhimandritul Tihai a înființat la Osaka o Școală de catehism, pe care a condus-o timp de 7 ani, impunându-se ca figură de eremit, de vrednic Om al lui Dumnezeu. A predat ca profesor, apoi, mulți ani la Seminarul Teologic Ortodox din Tokyo, având cu japonezii relații de mare respect și înțelegere. Unii din învățăceii săi, botezați de el, au devenit preoți. Iar consemnările sale oferă „o bună sursă de documentare chiar și în ziua de astăzi, despre Japonia secolului al XIX-lea”. La fel articolele sale, pline de interes pentru mireni, culese ulterior în broșuri (autorul reproducând ilustrative citate din cap. IX, „Înclinația japonezilor spre educație”, al broșurii „Impresii dintr-o călătorie în Japonia”). Memoria lui a fost cinstită de takyoții care, prin colectă publică, i-au ridicat o cruce în curtea catedralei Sf. Nicolae, unde slujise cu abnegație .
Un explorator „fără seamăn”, cu simțul viu al observației, a fost Basil Assan (1860-1918), care, după excursii la Polul Nord, se aventurează, cum era la modă și cum făcuse și scriitorul francez Pierre Loti (Louis Marie Jean Viaud, 1850-1923), într-o călătorie împrejurul lumii, aventura sa în mirifica Japonie (unde vizitează câteva orașe și în interes de antreprenor: Kyoto, Nagoya, Yokohama, Tokyo, Nikko etc.) fiind devoalată într-o conferință la Societatea Geografică Română, în prezența Regelui Carol I, în 1899. Este „primul român în jurul lumii”, care ne-a lăsat niște „Japonisme” memorabile de felul: „Japonia este o țară de artiști, gustul florilor e pasiune națională și Mikado are drept blazon o crizantemă.”
Al treilea „român de roman” aventurându-se în Japonia este românca Otilia Marchiș de Cosmuță, născută în Homorodul din Satul Mare (1873-1951), măritată la 17 ani cu dr. Cornel Cosmuţă, viitorul director al Poştei din Sarajevo. Otilia Cosmuta a publicat, în 1904, în „Luceafărul” de la Budapesta, două articolul „O româncă în Japonia” și „Despre arta japonezilor”. Prietenă a lui Brâncuși și secretară a lui Anatol France, laureat Nobel, Otilia Cosmuță, mai târziu recăsătorită Bölöni, cu studii de artă la München și stabilită la Paris, pleacă în Japonia, în 1901, cu o bursă guvernamentală austro-ungară, spre a transmite reportaje din Țara Soarelui Răsare, mai puțin cunoscută în Europa, unde va rămâne în 1901-1902. Se va îmbarca la Trieste și prin Port Said, Bombay, Colombo, Calcutta, Singapore va ajunge la Hong Kong, iar de aici la Shanghai și, în sfârșit, la Yokohama și Tokyo. Fiul ei, de 9 ani, rămas la Paris cu soțul în acest timp, îi va servi apoi lui Brâncuși pentru sculptura „Prometeu”. Tablouri ale ei în stil japonez au fost achiziționate de Carmen Sylva, regina României, ea însăși dovedind înclinații artistice. Autorul comentează pe larg nu numai articolele Otiliei Cozmuță despre prezența ei în Japonia, despre „Yokohama-Tokyo” sau „arta japonezilor”, ci și alte articole în care aceasta va face referiri la cultura din Țara crizantemelor, la realități, obiceiuri și oameni, subliniind valoarea de pionierat a „japonismelor românești”.
În Dicționarul monografic „Constantin Brâncuși – Oameni din viața lui” (2020), noi am dedicat articole substanțiale atât lui Isamu Noguki cât și Otiliei Cosmuță-Bölöni, subliniind relațiile acestora cu Brâncuși, îndeosebi ale tinerei românce, cu biografie cam aventuroasă, care devenise nu numai prietenă cu Ady Endre și Rodin, vizitându-l pe sculptor la Meudon, dar și apropiată a lui Brâncuși, vizitându-i frecvent atelierul (în documentarul epistolar „Brâncuși inedit”, dna Doïna Lemny reproduce scrisorile acesteia către Brâncuși, aflate în arhiva sculptorului de la Centrul Pompidou din Paris).
Un caz interesant este al tânărului năsăudean de 19 ani, Dumitru Nistor (1893-1971), înrolat voluntar în marina austro-ungară, în calitate de absolvent al Școlii de marinari din Pola, ajungând astfel în Extremul Orient, ca matelot pe crucișătorul „SMS Kaiserin Elisabeth” (navă scufundată în 1914, în bătălia de la Kiaotchou) și ca prizonier de război (1914-1920), alături de alți 136 de camarazi. După lupte marine, cade prizonier la japonezi, experiență consemnată de el în câteva caiete, constituind „Diuariul meu” (transcris cu note și explicații și prefațat de Mircea Popa), în special textele din cap.6, Prizonieratul – „Traiul meu în prinsoare”. Revenit acasă în 1920, autorul jurnalului (cuprinzând și poezii „de alinat dorul și alungat urâtul”), – care a descoperit scrisul „ca mijloc de subzistență”, – „a lăsat urmașilor prețioase manuscrise care pot rivaliza cu alte relatări despre Japonia începutului de secol XX.”
În noiembrie 1917, prin decret regal, Nicolae Xenopol (1858-1917), fratele marelui istoric Alexandru Xenopol (Istorie a Românilor din Dacia Traiană, 1890), este numit de suveranul Ferdinand primul ambasador român la Tokyo, Japonia fiind aliată Antantei. Tânărul junimist cu studii de Drept la Paris și Liège, redactor la oficiosul „Românul” și devenit secretar particular al premierului liberal I. C. Brătianu (Eminescu îl acuzase de „cosmopolitism”), va călători, de la Odesa și Petrograd, prin stepa eurasiatică, la Vladivostok, pentru a debarca la 28 octombrie la Yokohama. S-a stabilit, apoi, cu o primire protocolară, la Hotelul Imperial din Tokyo, din vecinătatea sudică a Palatului, pentru a-și prezenta scrisorile de acreditare, în fața Împăratului, la 19 noiembrie 1917. Acesta este „momentul zero al diplomației româno-nipone”, precizează dl Radu Șerban, comentând conținutul recomandărilor epistolare, dar și câteva ecouri mediatice. Din nefericire, timpul nu a mai avut răbdare, proaspătul diplomat român decedând de o boală de rinichi la 18 decembrie 1917. Depus la cimitirul demnitarilor din Aoyama, osemintele i-au fost aduse în patrie și reînhumate în cimitirul Bellu din București, în 1921, prilej cu care Tache Ionescu i-a adus un omagiu vibrant: „Nicu Xenopol își înțelesese misiunea de ministru al României ca un apostolat.” (Sacrificiul suprem, p. 138).
La sfârșitul anului 1917, în plin război, un alt român „de roman”, de meserie avocat, pe nume Ioan Timuș din Câmpulung-Muscel (1890-1969), pleacă de la Odesa (unde venise ca refugiat de la București și Iași), în Japonia. Călătorise cu trenul la Moscova, apoi cu Transsiberianul la Vladivostok, de unde luase vaporul până în Japonia, ajungând cu trenul la Tokyo. Învață limba japoneză, trăiește ca un japonez, dând lecții de pian și recitaluri ocazionale. După patru ani revine în țară, devenind „unul din primii niponologi români” (autor de romane și lucrări documentare despre Țara Soarelui Răsare). Dl Radu Șerban comentează ideile avocatului muscelean, reproducând copertele unor lucrări precum „Transsiberiana” (roman), „Japonia, viața și obiceiurile”, „Ogio-San” (roman). De menționat și „Dicționarul român-japonez” (cuprinzând 5000 de cuvinte) rămas în manuscris, precum și alte două romane: „Căsuța cu glicini” și „Ultima primăvară”. „Literatul Timuș – apreciază dl Radu Șerban – prezintă în mod atrăgător, cu haz, scrierea niponă, dând exemplul cuvântului România, compus din patru ideograme, fiecare cu subînțeles paralel: Ro („mătase”), uma („cal”), nia („călugăriță”) și koku („țară”). Alăturând ideogramele cu sensul lor paralel, România ar putea fi „țara în care călugărițele în mătase umblă călare pe cal”! Privind dificultățile scrisului japonez, avocatul (care făcuse interesante analize social-culturale și etnologice despre Japonia) aprecia că „japonezul învață să scrie toată viața, și nu ajunge la perfecție niciodată”. Merită reținută și această apreciere a autorului nostru: „Mie, ca trăitor în Japonia o perioadă egală cu a lui Timuș, multe elemente îmi confirmă acutul său spirit de observație, autenticitatea și calitatea analizelor.”
Un alt călător în Japonia este ofițerul, diplomatul, misionarul, avocatul și scriitorul Elie Bufnea (1897-1987), transfug din armata austro-ungară. Rămas pentru trei săptămâni în Japonia, – după ce fusese trimis în 1918 în Siberia să contribuie la organizarea trupelor române de voluntari provenite din prizonieratul austro-ungar, – Elie Bufnea avusese în arhipelag, după alte surse, misiunea repatrierii rămășițelor pământești ale primului nostru ambasador la Tokyo, Nicolae Xenopol. Emoțiile cu lumea exotică din Extremul Orient sunt consemnate în cartea „Pe drumuri japoneze”: „Cartea (având deopotrivă valoare documentară și literară, n.n.) redă Japonia interbelică, descoperită de românul călător prin zonă” și anume aspecte privind reformele, industrializarea rapidă, reușitele militare. După propria-i consemnare: „câteva elemente din timpul inițierii proprii în evoluția civilizației nipone.”
Un scurt popas în Japonia va avea și brașoveanul Voicu Nițescu (1889-1954), viitorul senator și ministru, fost redactor la „Gazeta Transilvaniei”. Trimis în Rusia în 1917 ca să organizeze și repatrieze un grup de voluntari români, va reveni în țară tranzitând Japonia. Va scrie cartea „Scurt popas în Japonia” (1938), apropiată în multe privințe de lucrarea lui Elie Bufnea, „Pe drumuri japoneze” (1932). Nițescu descrie cu veracitate popasul său nipon, accentuând trăsăturile unei societăți exotice, în continuă transformare. În 1919, el va deveni membru al delegației la Conferința de Pace de la Paris, ajungând apoi în anturajul Regelui Carol al II-lea.
Cu maiorul Victor Cădere (1891-1980), avem de a face cu o diplomație militară în Japonia. Cunoscutul diplomat interbelic va fi trimis de Guvernul României ca șef al Misiunii de Repatriere a voluntarilor din Siberia (1920-1921). A efectuat trei vizite în arhipelag, însumând aproape o lună. A scris memorii, predate Ministerului Afacerilor Externe, vădind, dincolo de abilitățile militare, un suflet nobil, patriotism și curaj, înfruntând cu demnitate vicisitudinile războiului.
Regele Carol al II-lea(1893-1953), în calitate de prinț, a călătorit în Japonia– e vorba de „tămăduitoarea vizită princiară” din 1920, – unde a rămas o lună, beneficiind de onoruri la cel mai înalt nivel. Lucrarea care evocă acest ocol al lumii este un memorial de călătorie, „Ocolul pământului în șapte luni și o zi” (Vol. 5, Japonia), aparținând înaltului ofițer însoțitor. Generalul Constantin Găvănescu (1871–1942) , ofițer loial și bun patriot, cu cel mai înalt grad în misiunea organizată de Palatul Regal, dacă ar fi trăit după 1945, apreciază autorul, ar fi cunoscut lumea închisorilor comuniste, precum Bufnea și Nițescu, pentru apropierea sa de Casa Regală. În lucrarea menționată există destulă informație „la zi”, dar prea plină de protocol (dineuri, recepții etc.) și cu unele accente critice (ceaiul amar, spectacole zgomotoase, căldură insuportabilă, program extenuant, uneori încălcat de Prințul moștenitor etc.). Trebuie precizat faptul că acest voiaj grandios împrejurul lumii fusese hotărât de familia regală tocmai pentru a-l îndepărta și a o uita pe Zizi Lambrino, cu care Prințul se căsătorise în secret, la Odessa, dezertând de pe frontul din Moldova, în toamna lui 1918. Legătura cu Ioana Zizi Lambrino (1898-1953), nerecunoscută de Casa Regală, fusese anulată de Tribunalul Ilfov la 8 ianuarie 1919. Tinerei femei i s-a stabilit un domiciliu forțat la Paris. Din legătura aceasta morganatică a rezulta Mircea Grigore Lambrino, decedat în Anglia (și înmormântat la Mănăstirea Cozia), tatăl lui „Paul de România”... După întoarcerea din călătoria în jurul lumii, Carol al II-lea s-a căsătorit, în martie 1921, cu Elena a Greciei, având împreună pe viitorul rege Mihai.
O misiune „imposibilă” în Japonia a avut juristul craiovean Aurel Ion Vassiliu (1882-?), diplomat de carieră, cel care redeschide, la zece ani după N. Xenopol, Legația României la Tokyo, în anul 1927, primind, pentru doi ani și trei luni, misiunea din partea Guvernului de a convinge partenerul nipon să ratifice Tratatul de la Paris (prin acesta se recunoștea unirea Basarabiei cu România), dar, din cauza intereselor japoneze față de ruși, misiunea încredințată va fi zădărnicită.
Un „mesager apostolic” în Japonia a fost, prin cele două vizite (1933, 1936-37), monseniorul Vladimir Ghica (1873-1954), trimis de Papa Pius al XI-lea și primit de Împărat Hirohito, la 20 martie 1933. O a treia vizită, proiectată în 1939, nu s-a mai realizat. Despre misiunea papală a monseniorului Ghika, dl Radu Șerban a organizat un Simpozion la Ambasada din Tokyo, la 23 decembrie 2014, chiar de Ziua Națională a Japoniei, „zi de naștere a Însuși Împăratului Akihito, el legat de legenda binecuvântării, din 20 martie 1920.”
Ultimul oficial trimis în Japonia și reținut în cartea dlui Șerban este factorul Gheorghe Băgulescu (1886-1963), ambasador începând cu anul 1941. General și erou din Primul Război Mondial, Gh. Băgulescu este autorul unui magnific roman, trilogia „Suflet japonez” (1939) – „un întreg muzeu cu obiecte de artă asiatice și, mai ales, o istorie demnă de cel mai fascinant «român de roman» în Japonia interbelică. Pentru condamnarea militarismului și romanul antinazist „Noua Religie” (1942), asupra patriotului „rebel” Băgulescu s-au încercat câteva agresiuni (asasinate) de către agenți secreți germani, la ordinul lui Hitler. Conducătorul României, gen. Ion Antonescu, îl mută în China, unde rămâne până în 1946, când pleacă la San Francisco, dispărându-i-se urma pe tărâm american. Declarat criminal de război și transfug, mormântul lui se află în prezent la Nisa.
Cel din urmă capitol, Geniul lui Brâncuși în Japonia (1876-1957), ne încredințează că geniul autorului „Păsării în spațiu” este „mai prezent în arhipelag decât al oricărui alt român”. Nu mai puțin de „paisprezece opere originale” (!) sunt răspândite prin muzeele japoneze, la care se adaugă o mulțime de sculpturi „amprentate de stilul său”. Japonezii îi pronunță numele românește, nu în varianta franțuzită, ca în limbile Occidentului (Brancusi). Acest eseu a fost deja publicat cu ani în urmă în revista „Portal-MĂIASTRA” de la Tg-Jiu, pe vremea când dl Radu Șerban funcționa ca ambasador al României la Tokyo, poziție din care a contribuit efectiv la mai buna cunoaștere a culturii române în Țara Soarelui Răsare.
Iată, așadar, 14 portrete și evenimente „de roman”, care au necesitat nu mai puțin de patru decenii de „căutări” documentare.
„Sper ca acest volum – scrie autorul – să redea o frântură din strălucirea perioadei și, mai ales, să sporească interesul studenților și al cercetătorilor pentru un subiect ce va deveni, în anii ce vin, util dialogului strategic româno-nipon, nu doar în zona de istorie și literatură.”
Subscriem, cu felicitările de rigoare la proiectul cu „români de roman” în Țara Soarelui Răsare, gândindu-ne la câțiva autori români fascinați de oameni, locuri și de atâtea impresionante japonerii/„japonezerii” (o antiteză la „chinezeriile” ce-au invadat piața românească”!), de regăsit cu atâta farmec și gingășie exotică, bunăoară, ca antinomie la imaginea Senei cu înecați și a „Parisului-mormânt”, în rondelurile lui Alexandru Macedonski, cântăreț al „Mării de smarald” japoneze și al lumii exotice din cartierul Yoshiwara...
NB. Acum, cu prilejul comemorării centenarului Alexandru Macedonski (1854-1920) și în acest context, se cuvin amintite japoneriile rococo, mult mai numeroase, din Rondelurile de porțelan, cu lumea de basm a „Niponului magic”, cu orașul „furnicar” plin de vitrine cu miniaturi și în care un Tsing-Ly-Tsi „sta-n prispa de-aur,/ Cu ochi mici ca de ghierlan,/ Sub de-argint frunzos tezaur,/ Casa e de porțelan.” (Rondelul lui Tsing-Ly-Tsi), cu „podul de onix” și „Pagoda argintată”, cu „Marea de smarald” și Crizantema „împărăteasă strălucită” (simbol național nipon), cu „apa (domesticită) din grădina japonezului” (memorabilă artă poetică), cu „Muzmeia în kimono” purtată în „jinrikișa ușurică”, în general cu imaginea de vitrină a cartierului Ioshiwara celebru prin curtezanele/ geishele sale elegante, rafinate și respectate public (o „idilizare” a geishei nipone – G. Călinescu), cu animația-i tandră... Tot acest exotism instituie și un „exil imagistic” al poetului, care, chiar dacă nu a călătorit niciodată în Extremul Orient, totuși a realizat cu mare artă ceea ce am putea numi, sinecdotic, majolica de porțelan, partea încântătoare a rondelurilor sale în care freamătul baroc al imaginarului se subțiază, chietudinal și pacificator, în gracile figuri și peisaje exotice de reale virtuozități artistice. În felul acesta „sublimul baroc”, care instituise în fața eminescianismului „baricada” aceasta dezavuată de junimiști, se filtrează într-o „grație rococo” de stampă exotică. Însăși Cartea de aur (1902), observa T. Vianu, e scrisă „cu dalta ascuțită a miniaturismului”, resimțindu-se de frisonul unei sensibilități „moderne” (Opere, I, 1971/ 211).
De reținut că Macedonski a imaginat în rondelurile sale o structurare poetică antinomică, stându-și față în față infernul (Occidentul cu penitentul Paris al „Franței burgheze”, prin care trece Styxul cu înecații) și paradisul, la capătul celălalt al lumii, un Orient Extrem idealizat. Astfel că, tot într-o dispunere antinomică de planuri, vădind același spirit barochizant al imaginarului poetic, Macedonski se retrage delicat într-o lume a grației, cu necesitate cerută de dialectica sufletească și psihomentală a omului rănit în lupta cu viața, crezând cu tărie în virtuțile terapeutice ale plonjeului artistic într-un exotism extrem-oriental, total diferit ca mod de viață și aspirație creatoare.
Acest plonjeu imagistic în lumea de basm a Extremului Orient cu jocul de culori din „smaraldul mării japoneze” este, față de Parisul eșecurilor sale ce i-a pricinuit o „acută criză de galofobie” (Ov. Ghidirmic), ca în Rondelul Franței burgheze, deopotrivă compensatoriu și salvator ideatic, Macedonski cultivând acum o poezie de acuratețea exotică a unui rococo de vitrină și de dioramă etnologică.
În tot acest Orient de vis dispar contrastele puternice, care exprimau în varii structuri și planuri dinamismul barocului macedonskian, dialogul mereu antagonic al viziunilor sale. „Mătasea”, „porțelanul”, „lacul” sunt lucruri evazive pe care degetele alunecă fără a intui vreo „iregularitate” (Jean Phillipe Minguet, Ėsthetique du Rococo, Paris, 1966). Totul devine apropiat, intim, plăcut, ambiental: „Libelule grațioase/ Zboară-n aerul de vară.../ Au corsete minuscule./ Și pe aripi grațioase/ Readuc speranță clară:// Zi de vară, libelule.// Peste tot metamorfoză,/ Poezie, schinteiere,/ Și sub glorie solară/ Delta fragedă și roză/ Iar, suavă mângâiere:// Libelule, zi de vară.” (Libelule). Miniaturizarea apropie lucrurile și inspiră un sentiment plenar de posesiune și confortabilitate. E vorba de regăsirea unui echilibru atât de precar în conflictualitatea psihologiei creatoare baroce, de o împăcare vizionară, de siguranță și redempțiune a introvertirii spirituale.
ZENOVIE CÂRLUGEA
Tg.-Jiu, 22 ianuarie 2021
Produse alternative: