Criticul literar Lucian Gruia despre poezia Mariei Calciu
(scurt fragment)
Maria Calciu a debutat în anul 1992 cu placheta Cântecele anotimpului copt (Imprimeria „Română” Craiova), cu o poezie ancorată încă în cotidian, aşa cum stă bine unei tinere. Stilul propriu începe să se contureze destul de pregnant din volumul următor, Nenumite (Ed. SemnE, 2007) care reprezintă desprinderea treptată de contingent şi eliberarea de sub influenţa lui Nichita Stănescu. Urmează Insula Iubirii (Ed. SemnE, 2009) şi Ninsoare de migdali (Ed. Ed. SemnE, 2009) - volume care-i reliefează profilul şi mai ales Fata care vede prin haos (Ed. SemnE, 2010), volum cu adevărat reprezentativ (tradus şi în limba italiană).
A publicat până în prezent 19 volume de versuri şi o antologie în 4 volume, intitulată Certificatul de viaţă. Vom comenta aici volumul Ierni de hârtie (Ed. eLiteratura, 2021)
O poezie se poate scrie fie pornind de la o idee pe care o dezvolţi artizanal conform normelor estetice, fie trăind o stare de reverie continuă, când poezia curge de la sine. Maria Calciu scrie într-o reverie continuă apelând uneori la dicteul automat: „Statuile de apă/ au lunecat din ele/ între ele/ subţire şi înaltă/ statui/ harpa/ ce soarbe şi înnoadă silabele/ frânturi de litre/ arsuri/ desprinse şi poate din cuvinte/ rostite sau răstite/ oricum/ la întâmplare” (Curgere).
Şi iată reveria: „Mă adăpostisem în cubul cu marginile rupte/ căruia nici măcar cu îi mai simţeam mirosul/ însă a fost aproape şi m-am ascuns în el/ acolo şi atunci/ când pe sub miezul nopţii/ curgea cumva spiralic/ împleticit şi orb/ cu tălpile de sânge/ un fel e vânt fluid” (Vânt fluid)
Şi încăşi mai clar: „Şi poate de aceea/ ca şi cum fiecare i-ar fi vorbit în taină/ cuiva străin/ ce se trezea în ele/ Sunetele/ se rostogoleau fără un sens anume/ cât mai îndepărtate unele de altele/ cocori de apă/ mingi creponate/ ierni de hârtie”(Ierni de hârtie).
Într-o cercetare generală, trecând peste mici diferenţe, poezia Mariei Calciu se prezintă surprpinzător de unitară, datorită poeticii uzitate şi a simbolurilor care se regăsesc în toate cărţile, simboluri care marchează obsesiile venite din inconştient/subconştient şi care conferă specificitate stilului. Acestea sunt: scara, drumurile, orizontul, umbrele, nopţile, ploile, palmele, tălpile, ochii, porţile, ferestrele şi altele. Din corpul omenesc, autoarea reţine: palmele şi tălpile, apoi ochii, adică este un fel de frumoasă fără corp, sugerând aplicaţia spre reverie dematerializantă, eliminând carnalul şi senzualitatea.
Clipa, în această dragoste spiritualizată, se împlineşte când e gândită în doi.
Lucian Gruia