Bună!
Eu sunt Giorgiana Ancuța, dar nu reţineţi numele acesta, pentru că toată lumea mă ştie drept Gina Anca şi sunt doar treizeci și doi de ani de când mi se spune aşa.
M-am născut în Câmpulung Moldovenesc, într-o familie foarte frumoasă, fiecare membru având o personalitate proprie puternică, neputând fi niciodată unul de acord cu celălalt; adică o familie tipic românească.
Îmi place oraşul în care m-am născut; este frumos şi plin de istorie, te încarci pozitiv, respiri aer mai mult decât curat şi este un loc în care mereu o să simt acel „acasă”. Atât de mult îmi plac oamenii din oraşul meu, încât am decis la vârsta de douăzeci și doi de ani să plec în Anglia şi mi-am dorit lucrul ăsta aşa cum îţi doreşti castraveţi muraţi în salata boeuf (it’s a must). A fost ca o rezoluţie a anului respectiv. Acolo am crezut că începe povestea mea: să mă adaptez, să lucrez cu oameni bolnavi, cu dizabilități locomotorii ori deficienţă mintală. Eu sunt asistent medical, dar veţi afla pe parcursul povestii cum şi de ce am ajuns eu să am această meserie. A fost un context familial, favorabil sau nefavorabil, nu ştiu să zic, dar ştiu că de atunci şi până acum ne aflăm în acelaşi punct.
Eu am crezut că atunci începe povestea, la douăzeci și doi de ani. Zece ani mai târziu, am descoperit însă ca povestea mea începe mult mai demult decât puteam eu să îmi imaginez. Am descoperit că tot ce mi s-a întâmplat până atunci a fost ca un cerc vicios, în care fiecare persoană din arborele meu genealogic şi-a revărsat frustrarea asupra deciziilor mele. Totuşi, cu toate că fiecare suntem suma deciziilor pe care le luăm şi, așa cum se spune, „cum îți aşterni, aşa dormi”, uite că uneori primeşti plapuma fără să fii întrebat dacă ai nevoie de ea sau nu.
Ceea ce urmează este o carte a suferinţei, o poveste în care am pus trăirile prin care cu siguranță și mulţi alții au trecut sau vor trece. Nu aştept să fiu nici plăcută, nici ca povestea mea să fie înţeleasă, vreau doar să simţiţi şi să cunoaşteţi un om adevărat, care a trăit intens, care a descoperit viaţa singur, pasionat, poate că și ciudat uneori.
Nu am crezut niciodată că voi ajunge în acest punct, anume să scriu.
Eu sunt cititor dedicat, iau o carte şi o citesc pe nerăsuflate, sunt un fel de omul din spatele cortinei, dar, atunci când cortina devine transparentă, se vede tot prin ea şi, decât să te furişezi, mai bine ridici capul şi laşi totul să se vadă: curat, transparent, fără regrete.
Te invit să străbați alături de mine această povestire, având cortina trasă.
Cu multă dragoste,
Gina Anca