Vânzătorii de iluzii

Poezia Veronicăi Stănei Macoveanu este un strigăt de triumf al luminii, al purităţii şi al iubirii.
În Vânzătorii de iluzii, poeta ne propune un Univers în care sufletul fiecăruia dintre noi, de esenţă divină, păstrează permanent în profunzimea sa puritatea originară. El caută permanent să trăiască şi să exprime iubirea. Toate piedicile puse în calea acestei permanente aspiraţii, toate experienele negative sunt un balast care trebuie aruncat peste bord, o serie de amprente sau cicatrici care nu ating esenţa sufletului, nu îi întinează esenţa, ci dimpotrivă îi asigură acel foc, acea trăire, care îi re-atestă puritatea. Un poem edificator în acest sens este Intangibil în puritatea sa: „Sufletul e intangibil în puritatea sa / Nu-l putem pângări se răzvrăteşte ca un cal sălbatic / să lepede balastul //Crustele amprentelor la hotar /combustii purificatoare le încercuieşte”.
Sufletul uman, cel purtător de puritate şi de iubire, nu este însă scutit de suferinţă. Poeta vede suferinţa ca pe un instrument prin care divinitatea desăvârşeşte fiinţa umană, o înnobilează şi o ridică spre forma sa perfectă. Această suferinţă transcende „interzisul timp”, iar rănile reprezintă o cale de a accede la divinitate: „Mă gândesc numai / să ne vindecăm rănile sufletului / cu balsamul divin al iubirii / O, Apostole Pavel, ce binecuvântate în adevăr / sunt cuvintele tale – la cerească iubire ne îndemni” (din poezia Cicatricile sufletului). 
Experienţele pozitive implică interacţiunea dintre sufletele individuale, prezenţa şi atingerea fiinţei iubite. Trăirea plenară a iubirii, în deplină armonie şi scăldată în lumină, reprezintă modalitatea de împlinire a vieţii în manifestarea ei pământească. În acele momente, protagoniştii devin zei, revelând esenţa lor divină, iar sufletul trăieşte totul tumultuos, cuprins de bucurie, dar şi dezlănţuit într-o furtună, o rupere de nori: „A fost o rupere de nori în sufletul meu atunci! / Şi totuşi printr-o fantă de divină graţie / am putut în bucurie să-ţi văd atât de profund şi clar frumuseţea / şi aura-ţi zeiască de îndrăgostit” (din poezia Într-o fantă de divină graţie). 
Comunicarea cu sufletul-pereche creează o blândă punte către eternitatea văzută ca paradis. Sufletul este o mare pe plaja căreia este posibilă manifestarea plenară a iubirii: „Când tu ai întins o mână peste prăpastie / – blândă punte – / au renăscut în mine trăiri definitive / Tu comunici linie directă cu Raiul / într-un flux şi reflux pe plaja sufletului”. 
Exprimarea în deplină libertate şi puritate a sufletului, prin iubirea de sorginte divină într-un univers al luminii şi al armoniei depline este ceea ce ne propune volumul de faţă, care ne dezvăluie o viziune lirică matură, de mare forţă expresivă, ce te cucereşte prin sinceritatea şi autenticitatea mesajului său profund uman.