Ținuturile iertării

Alexa Gavril Bâle este un poet surprinzător şi fascinant, posesorul unui timbru literar personalizat şi lipsit de influenţe străine sau – dacă acestea se întrevăd cumva – aceste influenţe se află doar la nivelul sugestiei, în substrat îndepărtat; un poet cu voce personală şi cu un univers liric pe care nu-l împarte cu alţii. El scrie despre eşarfa morganei, despre alfabetul frunzelor, despre inchiziţia lacrimii, despre Templul Bunei Speranţe, despre fântânile toamnei, despre poştalioanele ierbii, despre geometria lacrimii, despre biografii de înţelepţi, parcă pentru a contribui la o bună întocmire a sufletului cititorului. Alexa Gavril Bâle este un poet de sugestie, un poet de stare, din versurile căruia răzbate o tristeţe surdă, asumată, profundă, cu înţelesuri metafizice evidente, cu bătaie îndepărtată. Poemele sale sunt mici compoziţii de imagini şi de gânduri, care lasă în sufletul cititorului un sentiment straniu de tristeţe amestecată cu putinţa vindecării acestei melancolii în moduri fericite. /Nicolae Scheianu/

Acum câţiva ani, într-o seară, în tabăra de creaţie literară şi plastică de la Ocoliş, de lângă Baia-Mare, organizată de infatigabilul multi-artist Ioan Marchiş, tabără pe unde s-au aşezat întru scris şi hodină multe petale din floarea cea vestită a generaţiei '80 (printre alţii, Alexandru Vlad, Ion Mureşan, Ioan S. Pop, Lucian Perţa, George Ţâra şi – vai! – în ultimul lor periplu prin Maramureş, Augustin Frăţilă şi Constantin Stan), în acea seară, aşadar, citea poezie Alexa Gavril Bâle.
Nu ştiam despre el decât e medic veterinar pe mai multe sate maramureşene şi că e şi un fel de „sponsor“ al manifestării, cu produse naturale din oaie, vită, porc.
A început să citească şi de la primele versuri şi eu şi Ion Mureşan am fost impresionaţi de forţa imaginilor şi-a verbului, ce ne aduceau aminte de un Ioan Alexandru tânăr.
Dar – fatalitate! – nu isprăvise bine două poeme, că i-a sunat mobilul lăsat pe masă.
Imperturbabil, şi-a întrerupt lectura, a răspuns şi, din ce-a spus, am dedus că e vorba de-o urgenţă veterinară: undeva se întâmpla ceva, se chinuia să fete o vacă – dacă nu mă înşeală memoria – şi gospodarul avea nevoie de-o consiliere, pe care poetul i-a şi dat-o pe loc.
După alte două-trei poeme splendide, iarăşi mobilul: o altă posibilă nenorocire de şeptel se isca altundeva şi era nevoie de intervenţia, măcar telefonică, a specialistului.
Ceea ce s-a şi petrecut.
Mărturisesc că, dincolo de hazul nebun al faptului în sine, m-a emoţionat această fortuită împletire de teluric şi spiritualitate, de concreteţe şi evanescent: din sferele ei înalte, miraculoase, poezia era silită să revină cu picioarele pe pământ, probabil pe podeaua unui grajd, unde, de fapt, se năştea un alt miracol, cel al unei fiinţe vii.

Ioan Groşan

Alexa Gavril Bâle este un poet al rezonanţelor lirice, pe care le întâlnim doar în autenticul poeziei. 
Stilistica sa se află în congruenţă cu substanţa epică revendicată, în mod organic şi obligatoriu, de lecţia poemului. 
Este şi inovator şi conservator, totodată. 
Poartă cu sine atât decenţa expresiei, cât şi formulări inedite, pe deplin justificate în contextul înnoirilor poetice. 
Pentru că poezia este o vibraţie care are nevoie, mereu, de înnoiri expresive. 
În raport cu starea literaturii contemporane, Alexa Gavril Bâle nu este în contratimp, ci în avangardă.

Horia MUNTENUŞ