Puzzle. Schițe și nuvele

Volumul de schițe și nuvele de față arată măiestria prozatoarei Passionaria Stoicescu - care este la înălțimea înzestrării sale lirice. Atât poetă, cât și prozatoare, de prima mână, Passionaria strălucește pe cerul literaturii române contemporane, iar cele peste 60 de cărți ale sale demonstrează cu prisosință acest lucru. Puzzle ne va cuceri și delecta - și mulți dintre noi se vor recunoaște cu siguranță printre personaje!

Iată ce spun mai multe personalități ale literaturii române despre arta de prozatoare a Passionariei Stoicescu: 

Cleopatra Lorinţiu:

Între ironie şi înduioşare

„Poate că există un algoritm al farmecului povestirilor publicate de Passionaria Stoicescu şi el presupune desigur câteva elemente demne de luat în consideraţie la o primă lectură:

Observaţia atentă, dezinvoltura, analiza psihologică sau mai degrabă intuiţia feminină, construcţia sigură şi niciodată monotonă, dialogul viu, umorul, şi poate că nici măcar acest algoritm bine aplicat nu contează. Cât talentul pur şi simplu, talentul unei scriitoare care îşi poate schimba cu uşurinţă formula, dar care rămâne în toate cele scrise şi publicate până acum de o prospeţime remarcabilă. Tocmai doza de naturaleţe, firescul scriiturii, spontaneitatea evidentă, adică nota predominantă a povestirilor, toate acestea dau /…/ o aură de insolit. Mediile pe care le radiografiază sunt diverse, senzaţia de unitate o oferă stilul, maniera scriiturii, o anumită perspectivă asupra vieţii, un amestec surprinzător de ironie şi înduioşare. Sunt conflicte şi istorii de familie, poveşti de dragoste peste care s-a aşternut praful amintirii, emoţii dintr-o copilărie şi preadolescenţă evocate nu idilic ci adeseori cu gravitate, frământări ale unor eroine neliniştite, căutând într-un amestec de evenimente şi senzaţii, un sens, o posibilitate de valorizare a vieţii.

S-ar putea spune că este urmărit cu o anumită asiduitate sufletul femeii, s-ar putea spune că autoarea este preocupată de sondarea acestui univers feminin dintr-o perspectivă lucidă şi nu cu o pasiune feminină ostentativă, cu o solidaritate nediferenţiată. Descrierea are un cert rafinament, legătura acesteia cu povestirea propriu-zisă capătă mereu un accent surprinzător.

/…/Există în proza Passionariei Stoicescu un fir de ironie ca-n prozele lui Teodor Mazilu, o sugestie de atmosferă cum la Nicolae Velea există o maliţie discretă şi un aer şugubăţ, care răstoarnă surprinzător câte un sens pe ici pe colo, un glissando de la duioşie la detaşare, de la râs la plâns, o aparentă labilitate care pune povestirile acestea sub vraja unui semn balcanic, de îngemănare a stărilor, de paradox, de ambiguitate cum ar fi etichetat-o Empson, adică înainte de toate sub semnul unei nuanţări, lucru care valorizează şi particularizează într-un fel cartea demnă de toată atenţia a acestei scriitoare”.

Luceafărul, nr.28, din 15 iulie, 1989, Bucureşti

Rodica Opreanu:

Cartea întâmplărilor

„Proza Passionariei Stoicescu este ca o pânză ţesută cu migală din întâmplările cotidiene. Sunt prezente evenimente din trecut, prin personaje care aduc cu ele culoarea altor vremi /…/,dar şi fapte dintr-un prezent simţit în mod acut /…/. Apetitul pentru faptul cotidian, rigoarea în respectarea culorii locale sunt doar câteva din atuurile implicaţiei autoarei în proza realistă contemporană. Figurile umane, la început portrete, devin personaje, adecvate cu matca lor. Ele reprezintă tipologii: Coanamare din schiţa cu acelaşi titlu – mamă autoritară, care se ştie temută de toţi ai casei sau Sofia din Exemplul – fată bătrână, închistată în tiparele convenţiei sociale, tipare create de atmosfera micului oraş de provincie, mama Fedora din Mireasa de la miezul nopţii – depozitară a normelor legate de religia căreia îi aparţine (cea pravoslavnică). Obiceiuri, datini străvechi, elemente ale credinţei populare, creează pitorescul de substanţă al prozelor.

Passionaria Stoicescu surprinde mentalitatea oraşului de provincie, reînvie lumi apuse, cu încărcătura lingvistică şi locală specifică unui timp vetust, reconstituie vieţi pe baza clişeelor fotografice. Ea scrie o proză densă, ce respiră prin personajele sale, prin verva şi spontaneitatea dialogurilor, prin naraţiunea pe alocuri ludică, dar şi ironică, prin încercări de introspecţie şi plonjări psihologice, prin pitorescul descrierilor. Această carte a întâmplărilor ne menţine buna dispoziţie, fiind la fel ca şi autoarea ei, o prezenţă tonică, plină de bun gust şi de talent”.

Orizont, nr. 41, octombrie, 1989, Timişoara

Alex. Ştefănescu:

Ars longa, prosa brevis

„Lista cu cărţile publicate până în prezent de Passionaria Stoicescu – poezie, proză, literatură pentru copii, traduceri – este una impresionantă. Autoarea este o risipitoare, înzestrată din naştere cu farmec /…/.

În schiţele sale ea face, fără vreun efort vizibil, analize psihologice dintre cele mai subtile, într-un limbaj inventiv şi totuşi precis. Predomină, din punct de vedere tematic, crizele sufleteşti specifice adolescenţei. /…/

Passionaria Stoicescu are o mare dexteritate a scrisului, seamănă cu un pianist care se joacă plimbându-şi degetele pe clape.Singurul lucru care i s-ar mai putea pretinde ar fi ca totuşi să nu se joace şi cu talentul pe care îl are, să atace şi o partitură mai dificilă”.

România literară, nr. 7, februarie, 1990, Bucureşti

Mircea Sântimbreanu:

Limba română avea ochi albaştri

„În mitologia laică a sufletului românesc, dascălii au fost şi au rămas larii şi penaţii, mereu pe un altar încălzit de nostalgie şi gratitudine. Cărţi care i-au evocat pe învăţători au circulat în tiraje de masă între cele două războaie („Normaliştii”, „Învăţătorii” de B. Iordan sau „Apostol” de Cezar Petrescu). Pe acest teren se înscriu şi prozele Passionariei Stoicescu, normalistă ea însăşi şi învăţătoare într-un primo tempo al carierei sale. Personalitate puternic înzestrată, însufleţită şi însufleţitoare, talent plurivalent, Passionaria Stoicescu evocă în cartea sa „Limba română avea ochi albaştri”, cu lacrimă şi zâmbet, lumea Şcolii normale, cu mari figuri emblematice ale „învăţătorilor de învăţători”, dar şi cu scenele cotidiene din culisele tinerilor învăţăcei şi învăţători în devenire.

Prozele au duioşia evocării, umorul cald-participativ al naratorului martor, vibraţia autenticului, dar şi detaşarea privirii retro. Talentul poetic al autoarei sporeşte expresivitatea textelor, fără acel tribut liricoid pe care, de obicei, îl plătesc poeţii braconând în apele prozei.

„Limba română avea ochi albaştri” este o carte plină de savoare, incitantă, adolescentină şi curată, hărăzită unui succes cert.”

Coperta IV a cărţii „Limba română avea ochi albaştri”

(editată de Şcoala Normală „Spiru C. Haret”, Buzău, 1995)

Traian Cristea:

Destin sau fatalitate?

„Fiecare naraţiune a Passionariei Stoicescu este izvorâtă parcă dintr-un rezervor tainic în care s-au adunat, ca-ntr-un refugiu experienţe umane dintre cele mai diverse, mai vii. Cromatica durerii capătă irizări diabolice uneori, iar alteori nevinovăţie serafică în faţa destinului capricios.

Tonalitatea narativă este în deplin acord cu gravitatea subiectelor, abordate cu firesc şi nonşalanţă, venite dintr-o fire de artist lucid, îndurerat, biruitor prin zâmbet, revoltat, dar plin de compasiune pentru semenul său.

/…/Passionaria Stoicescu urmăreşte cu un ochi sensibil destinul uman, radiografiind îndeosebi psihologiile personajelor feminine, surprinse la anumite vârste şi în anumite contexte sociale sau intime. Astfel descoperim femeia mamă, femeia sedusă de vorbe fardate şi de opulenţă, femeia duhovnic, femeia trădată de nemernicia umană, femeia pândită de colţii amintirilor, femeia longevivă confruntată cu Golgota timpului dilatat.

/…/ În privinţa artei narative, se cuvine să menţionăm oralitatea, folosirea oportună a expresiilor pitoreşti, comicul de situaţie şi de caracter./…/”

Prezentare la lansarea volumului „Circul” la Biblioteca Judeţeană, iunie, 1999, Râmnicu Sărat

Horia Gârbea:

Cărţi noi

„Prozele (Passionariei Stoicescu) sunt scrise cu mână sigură, cu atenţie la detalii şi la ansamblu, cu dexteritate (remarca Alex Ştefănescu, dar şi cu o prospeţime şi un interes viu pentru textul scris, care fac cinste unei autoare atât de prolifice. Nicio urmă de blazare în faţa literaturii nu se întrevede în povestirile semnate de Passionaria Stoicescu şi tocmai acest avânt (ca) de debutantă o face în fiecare moment cuceritoare pentru cititor. Tematic, prozele /…/sunt naraţiuni realiste despre lumea contemporană, despre oameni neînsemnaţi a căror psihologie, cum ştim, nu e cu nimic mai puţin interesantă decât a comandanţilor de oşti. Un colonel pensionar bine descris (are şi Passionaria Stoicescu unul, Cezar pe nume, care a ajuns la a cincea Cleopatră) valorează mai mult decât un împărat decupat din carton de un autor fără har şi meserie. Unele texte au o naturaleţe care te-ndeamnă să crezi că sunt efectiv relatări de întâmplări reale, deşi bizare. Cel mai reuşit de tipul acesta este cel intitulat „Secretarul de partid”. Un secretar de organizaţie PCR dintr-o tipografie, ne aflăm, vezi bine, în „epoca de aur”, este urât, tâmpit, mârlan şi îl mai cheamă şi Romică Cioroiu. El face curte fără speranţe Luizei, o colegă de birou, forţată de o renovare să lucreze chiar în sediul organizaţiei. Văzând că ea îl refuză, lucru deloc uimitor, îi face mici mizerii, de o incredibilă meschinărie, iar în final chiar farmece. Sfătuită de un bătrân folclorist, venit cu treburi în birou în momentul descoperirii corpului delict, pus în buzunarul hainei lăsate în cuier, Luiza trebuie să decidă: face pipi pe obiectul menit să-i stârnească amorul pentru secretar sau îi dă foc. Femeia alege a doua variantă, incendiind şi biroul şi obţinând cu ocazia asta un dorit transfer disciplinar. Acest tip de acţiuni narate vioi, comportist, cu mare siguranţă a tuşelor şi a dialogului compun volumul Passionariei Stoicescu şi se citesc uşor şi cu plăcere. Nu se întâmplă drame abisale pentru că viaţa este, după cum o descrie autoarea, mai ales suma unor lucruri neînsemnate. Dar ele, nimicurile, compun totuşi existenţa oricui. Celălalt plan, mai profund sau mai înalt nu poate fi accesibil fără a privi prin ţesătura deasă a faptelor mărunte. Ceea ce le ridică preţul în percepţia cititorului este un lucru tot mai rar în pogoanele de hârtie tipărită: talentul epic al autoarei.”

Blogspot.ro/2010/10

Florentin Popescu:

Tabletă. La o scriitoare

„De la şturlubatica elevă care într-o zbenguială de adolescenţi sărea pe fereastra Şcolii Pedagogice din Buzău şi fără voia ei ateriza nici mai mult, nici mai puţin în cârca directorului, care fasona trandafirii, şi până azi, când colega noastră are un statut bine şi exact definit de scriitoare, au trecut câteva bune decenii. Decenii, în care personalitatea ei s-a împlinit cu fiecare carte trimisă la tipar şi, fireşte, cu fiecare experienţă de viaţă (şi, slavă Domnului! ea a trăit tot felul de experienţe, încât zisa comună „Viaţa mea e un roman” i se potriveşte ca o mănuşă).

Prea grăbiţi pentru a descoperi resursele, tainele interioare ale literaturii scrise de Passionaria, câţiva critici, constipaţi la propriu şi la figurat, au nedreptăţit-o uneori, comentându-i scrierile în puţine şi urzicătoare fraze. La o mai atentă lectură însă, fără parti-pris-uri şi fără patimi, cinstită şi corectă adică, creaţia ei ne relevă un univers în care umorul şi ironia, sarcasmul şi buna dispoziţie, ca şi amărăciunea acelui „n-a fost să fie”, trăiesc într-o comuniune la care nu ştii ce să apreciezi mai întâi: armonia, forţa de sugestie, farmecul povestirii, voluptatea trăirii, sinceritatea destăinuirilor etc., etc.?”

Cărţile colegei noastre pot umple cu uşurinţă un raft de bibliotecă şi sunt citite cu pasiune nu doar de confraţi şi prieteni, ci şi de o largă masă de cititori, de la puştanii care abia au deprins tainele alfabetului şi până la oamenii ajunşi la vârsta senectuţii, tuturor oferindu-le bucurii nebănuite şi pe măsura râvnei şi talentului puse de autoarea lor în fiecare pagină şi în fiecare frază. Dar mai ales pe măsura dragostei şi dăruirii de acolo.

Ca scriitor, Passionaria este şi valorează mult mai mult decât unele gloriole ale momentului, lăudate prin reviste şi grupări literare, neaşezarea ei în primele rânduri ale literaţilor de azi datorându-se – nu am nicio îndoială! – faptului că nu s-a afiliat vreunei găşti, vreunui grup de interese, propria-i demnitate impunându-i un drum propriu. În literatură, ca şi la naştere sau moarte, omul e singur. Dar nu cred că lipsa de publicitate, dată în schimbul verticalităţii morale a făcut-o/o face pe Passionaria să sufere în vreun fel. Ea a ştiut/ştie ce are de făcut în şi cu scrisul ei şi merge sigur şi drept înainte. Spre binele propriului ei destin literar, şi – de ce nu – spre binele culturii adevărate.”

Passionaria Stoicescu în colecţiile Bibliotecii judeţene „Vasile Voiculescu”, Buzău, 2011

Tudor Cicu:

Lumea singurătăţilor mereu amânate

„/…/ De remarcat la Passionaria Stoicescu e clocotul sufletesc dintotdeauna, această stare focalizată în planul existenţei (deopotrivă materie epică şi subiect de meditaţie dinaintea cititorului căruia i se adresează). În prozele sale, autoarea îşi cheamă alături cititorii, nu pentru a se lecui împreună de suferinţele înăbuşite de singurătatea din aceste schiţe şi nuvele, cât pentru a-i preveni prin personajele care trăiesc în această singurătate mereu amânată. Şi face asta, fie înregistrând realitatea ca pe un act al unei piese regizate de lumea înconjurătoare, căutând să-i reliefeze cusururile şi meschinăriile, fie să o reliefeze pentru a-i înţelege rostul schimbării sau distrugerii ei din conştiinţa celor înşelaţi. Din tâlcul ascuns al unor întâmplări sau dialoguri în aparenţă hazlii, învingător va ieşi cititorul că a fost invitat nu numai în calitate de spectator al întâmplărilor de un comic irezistibil uneori, dar şi de o tristeţe solitară cu minciuna şi silnicia unor personaje din piesele cehoviene. Passionaria Stoicescu zugrăveşte viaţa aşa cum a fost şi este ea încă, în realitate.

/…/ Cu cât ochiul scrutător al autoarei va pătrunde cruda realitate cu un dar vădit de a povesti şi răstălmăci întâmplarea care curge fluent şi firesc, cu atât mai mult cititorul va descoperi în lumea singurătăţilor mereu amânate, adevărate drame omeneşti. Cu toate adevărurile sau minciunile lor.

/…/ Fire poetică, autoarea aruncă peste rostuirea scrierii sale câte o rază de lirism.

/…/Proza Passionariei Stoicescu poate însemna şi un strigăt existenţial, o vocaţie a participării la tot ce s-a înfiinţat prin Cuvânt, dar şi o comunicare între confesiune şi ţesătura vizionară a logosului homerian, proiectat din interior pe experienţe palpabile”.

Pro Saeculum, nr. 7-8, 2011, Focşani

Radu Voinescu:

Arta povestirii

„Am întâlnit mai rar, în ultimii douăzeci de ani, o atât de mare dezinvoltură a povestitului. Scriitorul român se exprimă cel mai adesea foarte crispat, înţepat, scorţos, pretenţios, inutil sofisticat, muncit, cum este, de gândul că va candida neapărat la Nobel sau la vreun alt mare premiu mondial. Passionaria Stoicescu nu pare să se sinchisească de astfel de pariuri măreţe, cu care să strivească mapamondul literar. Scrie cu naturaleţe, cu o nedisimulată plăcere de a spune poveşti, ca şi când nu ar vrea decât să formuleze fraze şi construcţii pe înţelesul tuturor. Un dar esenţial pentru povestire. Şi în ciuda unei ingenuităţi aparente, care vine dintr-un fel de uimire, de curiozitate feminin-copilărească, dar, totodată, şi de înţelegere (în sensul de toleranţă; astfel scrie de parcă nu ar şti şi nu ar fi înţeles nimic din lumea pe care de-abia o dată cu întâmplarea povestită începe să o vadă, să o exploreze) a naturii umane şi a evenimentelor, structurile literare sunt de fiecare dată bine servite. Un cititor la rândul lui naiv ar crede că totul se produce, în proza Passionariei Stoicescu, fără cel mai mic efort de construcţie. Or, nu este nici pe departe aşa şi se poate vedea, la întâlnirea cu aceste proze, că fluenţa lor vine dintr-o discretă îmbinare între ritm, tehnică, limbaj şi elemente de valoare narativă.

/…/ Passionaria Stoicescu este o scriitoare cu mare meşteşug şi cu talentul de a-şi răsplăti lectorul cu noi şi noi faţete ale talentului de a surprinde fiinţa umană în micile ei isprăvi ale cotidianului sau ale unui întreg curs al vieţii”.

Cafeneaua literară, nr. 12, 2012, Piteşti