Povestea ceaiului verde

“The only Wakean emulation in Romanian literature is Silviu Lupaşcu's Cartea de cristal [The Crystal Book], a collection of short stories that read almost like the chapters of a novel, since the fragments fit together both through common characters, a cogent philosophy and a homogenous style. If there were any accurate description of Lupaşcu as a writer, then Lyotard's definition of the postmodern artist would be the most appropriate. (...) Lupaşcu is by definition a cultural historian who published two impressive monographs on the religious imaginary and on divine language, and there are no pre-given rules by which one can judge his literary experiment.”
(cf. Arleen Ionescu, Romanian Joyce. From Hostility to Hospitality, Peter Lang, Frankfurt am Main, 2014, p. 234)

Această carte reuneşte sub aceeaşi copertă romanele Stylit, Cartea de Cristal şi Povestea ceaiului verde.

„Ca prozator, Silviu Lupaşcu este o revelaţie. Scânteietor, cinic, tandru, aforistic, scrisul său anunţă un stil, o epocă şi o nouă sensibilitate, specifică tinerilor nouăzecişti preocupaţi de un eclectism lucid, ironic, venit, prin deconstrucţie, dintr-un spaţiu tematic şi tipologic planetar. Cosmopolită, livrescă, această proză nu are corespondent, dar nici sursă de influenţă în spaţiu autohton, din care nu se revendică, aşa cum, de regulă, nu se revendică de nicăieri, decât, poate, din frenezia ludică a unui milenarism prăpăstios, nervos, care ştie că secolul a depăşit obsesia turmei, a indiferenţierii, pentru a trece dincolo de căldura ce proteja, la adăpostul celor mulţi şi fără de vedere, individul. Unde? În spaţiul rece, de poliedre cizelate, al inteligenţei, unde omul este egal cu inconfundabilul pe care îl produce.”
(cf. Ştefan Borbély, Xenograme, Cogito, Oradea, 1997, p. 158)

Vă oferim un fragment din Cartea de cristal:

Sugrumate de voinţa implacabilă a plăcuţelor de frână, cauciucurile scrâşnesc pe criblură... Priviri intense în oglinzile retrovizoare... Maşina poliţiei a oprit la douăzeci de metri în spatele nostru... Două uniforme, două chipuri ale căror trăsături nu pot fi desluşite... Minute lungi, în care nu se întâmplă nimic... Radioul revarsă în cabină sunete de chitară şi saxofon... Eric Clapton cu I was a pilgrim for your love...Înţelegem că unul dintre cei doi officers, cel aşezat la volan, comunică prin radio numărul şi semnalmentele maşinii... Nu este o hunted car, aşa că al doilea deschide portiera şi coboară cu gesturi măsurate, se îndreaptă spre noi cu mersul legănat, American classic, al bărbatului la centura căruia atârnă un colt... Sedus, mesmerized, de o inexplicabilă curtoazie faţă de oamenii legii, mă gândesc să cobor, la rândul meu, pentru a spune Hi! şi a da dovadă de politeţe... Palma lui Peter îmi opreşte imperativ braţul care se pregătea, deja, să deschidă portiera...
– You take it easy now, Okay?... Dacă te vede că ieşi din maşină, o să scoată pistolul... If I were you, I’d better sit tight...