Amarad. Roman istoric despre Dacia

În eseul său Străvechiul leagăn al sufletelor tari, publicat Viaţa medicală din martie 2016, criticul literar Geo Vasile arată:

”Indiferent ce vor spune istoricii, cărturarii, scepticii sau exaltaţii în privinţa figurii lui Decebal, protagonistul romanului Amarad, semnat de Victoria Comnea (Editura eLiteratura, Bucureşti, 2015), scriitoarea şi-a luat toate măsurile defensive. De veridicitatea cadrului istoric de-acum mai bine de 1.900 de ani ne asigură laborioasa sa documentare: cărţi de specialitate, CD-ul traseelor în munţii dacilor, fotografii de la Sarmizegetusa, fondul de carte şi periodice ale Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“ etc. În privinţa strategiilor epice şi stilistice ale ficţiunii îl avem desemnat pe scribul Amarad, un alter ego al autoarei, care însufleţeşte relatarea cu abordarea sa narativă. [...]
Romanul Victoriei Comnea este o vrajă în formă continuată pentru cititor, în ciuda tragediei implicite a regelui Decebal şi a familiei sale, dar şi a unei civilizaţii străvechi din care şi-au tras originea, credinţa şi limba generaţiile succesive ce au continuat să populeze de-a lungul veacurilor teritoriile româneşti, foste şi actuale.[...] 
Prinţul Diurpaneus, primul născut al regelui Duras, devenit regele Decebal, este personajul central al romanului, iar Victoria Comnea reuşeşte să îl impună cititorului drept reper absolut, după Burebista, al augustei noastre dinastii regale [...] Dar nu mai puţin ataşantă este figura tânărului scrib Amarad, cel şcolit la Callatis, zis şi „oraş al scriitorilor“, şi trimis de tutorele şi profesorul lui în capitala Daciei, Sarmizegetusa Regia unde ajunge în fruntea Cancelariei regale.
Romanul este de fapt rodul cronicii redactate de Amarad. [...]
Romanul, situat între istorie, document şi romanescul fantasy (recursul la magic, la suprafiresc, la călătoria onirică a sufletului, la ieşirea din timp şi spaţiu şi acel cupio dissolvi eminescian al scribului Amarad), este compatibil cu cele ale lui Jean d’Ormesson, Amin Maalouf sau J.R.R. Tolkien, excelând prin scriitura ceremonioasă, învăluitoare, de o simplitate regală, o adevărată cucerire a deplinei maturităţi în stăpânirea artei epice. Deşi se presimte epilogul tragic al regelui Decebal şi al celor apropiaţi (regina, sora iubită Sarmis, doi dintre băieţi sau fiica Dochia, cea care se va sinucide împreună cu femeile luptătoare dace, împresurate fiind de legiunea romană), lectura induce o stare de armonie. Auzim parcă accentele expierii dintr-un oratoriu de Händel sau dintr-o tragedie antică pusă în scenă acum, după 1.800 de ani, în amfiteatrul de la Siracuza, de pildă, vocea din off relevată în roman cu aldine, împlinind rolul corului. Aparenta evadare a romancierei Victoria Comnea spre arche, spre origini este de fapt o manifestare a unei intense vitalităţi, a acelei scântei divine ce se arată pe chip, loc al întâlnirii omului cu divinitatea, vestitor al dez-mărginirii şi etosului. A regândi arhaicul înseamnă a fi cu adevărat contemporani, căci originea este atemporală şi continuă să pulseze în prezent.”