De luni până luni

MIRCEA IONESCU (n. – 1939) este medic primar chirurg. A jucat baschet la U Cluj fiind o lungă perioadă căpitanul echipei. Este doctor în științe medicale și membru de onoare al Societății Române de Chirurgie Laparoscopică. Din 1988 este stabilit în Suedia și a lucrat la Spitalul Universitar din Örebro și la Spitalul din Karlskoga, orașul lui Alfred Nobel. A publicat „Două lumi x 2” în care prima parte este un roman - cronică de familie care include două lumi, cele de după I ul și al II lea Război Mondial, iar a doua este un jurnal în care sunt comparate alte două lumi: cea pe care a părăsit-o și cea din țara de adopție (2011). Au urmat „Hidra” (2013), „Cameleonul” (2014) și „Darul otrăvit” (2015) – o trilogie a veșnicei tranziții în care urmărește câteva destine, ideea fiind existența unei organizații secrete formate din foști securiști, care conduce țara din umbră. Romanul de față ne fascinează atât prin noi dezvăluiri, cât și prin darul de povestitor al scriitorului.

De luni până luni de Mircea Ionescu este un roman de introspecţie psihologică, în care se împletesc relatări din contemporaneitate cu evenimente din trecut, acestea din urmă fiind zugrăvite într-un jurnal descoperit de povestitor. 
Scriitorul stăpâneşte perfect arta de a creiona personaje veridice, caractere diferite, foarte bine individualizate şi de a le conduce pe cărări narative dintre cele mai subtile şi contorsionate pentru ca noi, cititorii, să pătrundem nu numai în lumea lor, ci şi în mintea şi sufletul lor. 
Iată un scurt fragment semnificativ din această captivantă carte:

Este un joc de v-aţi ascunselea. Eu ştiu. Ea, normal, ştie. Dar nu ştie că eu ştiu. Eu nu ştiu dacă ea ştie că eu ştiu. Nu mă pot împiedica uneori să-mi pun capul în poala ei atunci când stă culcată şi citeşte. Simt o minimă rezistenţă, poate este doar o închipuire. În orice caz mă acceptă. Închid ochii şi vreau să cred că totul este ca înainte. Ca înainte când? Nu pot localiza în timp. E mult de atunci. Cum am spus mai sus: vrem să credem că dragostea noastră este împărtăşită în ciuda dovezilor evidente care pledează pentru contrariu. Căsnicia este un anacronism, monogamia este absurdă atât ştiinţific cât şi la prima vedere chiar şi pentru ultimul idiot dintre noi. Relaţiile în doi nu funcţionează, cei implicaţi se înşală reciproc, se rănesc iremediabil, sunt nefericiţi iar jumătate din căsătorii ajung la divorţ. Ce cale să iau? Mă hotărăsc până una alta să tac. Voi vedea. Trebuie să ies puţin din personajul cu care m-am confruntat întotdeauna, de om al primului impuls. Atunci când m-am lăsat condus de el am comis marile mele greşeli. Când gândesc de două ori sunt briliant. Dacă mai revin încă odată asupra acelui plan, îl fac să pară genial.
Sensul vieţii nu poate fi altul decât acela că trebuie să o trăieşti, dar în acelaşi moment în care gândeşti acest lucru începe greul. Pentru că ce înseamnă să o trăieşti? Ce presupune asta? Ce este dragostea, pentru cei mai mulţi elementul ei primordial, altceva decât un diagnostic într-o apă tulbure, murdară, care încearcă să ascundă degenerarea umană, omoruri şi sinucideri, brutalităţi, cruzimi, molestări, părăsirea partenerului şi a copiilor pentru trăiri noi şi impetuoase, tot felul de capricii ale destinului care rup monotonia şi rutinele zilnice şi ne fac – pentru cât timp? – să ne simţim vii.