Pași către plus sau minus infinit

Romanul Paşi către plus sau minus infinit de tânăra scriitoare Laura Jamil Kay ne vorbeşte despre accidente, boală şi suferinţă, dar şi despre iubire şi amărăciune, purtând un mesaj universal de umanitate, cădură sufletească şi toleranţă. Redăm un fragment din această carte.

"Un val de întrebări s-a abătut neîntrerupt asupra lui Manolo care, luat din scurt şi prins nepregătit, încremeni buimac în mijlocul mulţimii, uitând pentru ce venise acolo. Noroc cu geniştii, care şi-au făcut apariţia în trombă. 
– Ei, întrebă cel care părea că este şeful lor, unde e pachetul suspect? 
Lumea se dădu la o parte, lăsând vederii valiza maro. 
– N-am spus să evacuaţi locul? Cine e şeful aici? 
Manolo răsări din mulţime. Aşa transpirat, desfăcut la cămaşă şi buimac... numai a omul legii nu arăta. Genistul îl măsură din cap până în picioare, apoi dădu lămurit din cap. Făcu un semn şi din maşina blindată apăru un bărbat costumat ca un cosmonaut, cu o tijă metalică în mână. De abia atunci s-a speriat lumea şi au fugit toţi care încotro, cei mai mulţi găsindu-şi adăpost prin magazinele de lângă fântână, adică aproape de valiza suspectă. Din spatele ferestrelor îl urmăreau pe bărbatul costumat, care se apropia încet, cu mişcări calculate, de valiza cu conţinut misterios. Orologiul bătu brusc de două ori şi câteva femei mai slabe de înger ţipară. Până şi genistul tresărise, speriat. Apoi îşi reluă mişcarea, urmărit de zeci de ochi măriţi de groază şi curiozitate. Exact când mai avea trei paşi, se auzi un ţipăt disperat. 
– Staţi, nu! Ce vreţi să faceţi? 
Era Felicia, nevasta celui mai sărac om din târg. 
– Femeie, vezi-ţi de treabă! o goni Manolo. Avem treburi serioase de rezolvat, dezamorsăm o bombă, adăugă el, plin de importanţă. 
– Ce bombă? întrebă prostită femeia. 
– Uite, aia! zise Manolo, indicând cu degetul valiza, apoi pe genistul care rămăsese ca împăiat, speriat de ţipetele femeii. 
Felicia se uită la valiză, apoi se întoarse către şeful de post. 
– Don Manolo, acolo nu sunt decât trei şiruri de cârnaţi. 
– De unde ştii tu ce-i acolo? Că doar nu eşti medium! râse Manolo. 
– Păi, don Manolo, ştiu pentru ca aia e valiza mea, se scuză femeia. Am uitat-o de dimineaţă, când m-am întors din Capitală, de la sora mea. Cu ochii după patru copii... am pierdut-o şi nici că mai ştiam de ea dacă nu ne răzbea foamea şi-mi aminteam că am băgat cârnaţii în valiză, că e de carton şi se păstrează mai bine alimentele. Pe căldura asta... 
Şeful geniştilor, care între timp se apropiase şi auzise discuţia, îi făcu semn bărbatului costumat să abandoneze misiunea."