Pentru comenzi, folosiți coșul de cumpărături de mai sus, scrieți la office@epublishers.info sau sunați la 0722156408.
Ediția digitală iBookSquare.ro se poate accesa la acest link:
http://ibooksquare.ro/Books/ISBN?p=978-606-716-928-7
Ediția
digitală Google Play / Google Books se poate accesa la acest link:
https://play.google.com/store/books/details/Ioana_Bru%C8%99ten_Decre%C8%9Bel_40?id=cgylDwAAQBAJ
Decreţeii, câtă frunză, câtă iarbă!
Declar, cu mândrie: sunt Decrețel, „valul” 1968.
Pentru părinţii mei, ai prietenilor mei, ai colegilor de generaţie, „Decreţel” a fost un cuvânt urât. Generator de frisoane.
Asta nu înseamnă că eu, personal, m-am simţit vreodată rezultatul unui accident nefericit.
Dar într-o vreme când libertatea de opţiune, aceea de a aduce sau nu copii pe lume, fusese ştearsă, sec, de pe suprafaţa pământului, cu o lege ce trebuia să sporească natalitatea – decretul 770, din 1 octombrie 1966 –, „Decreţel” devenise sinonim cu o obligaţie. Obligaţie, pe care, dacă încercai s-o ocoleşti, aveai „şansa” de a sfârşi în dungi verticale, ca outfit de lungă durată.
Sau, mult mai grav, puteai să sfârşeşti în moarte.
Cum s-a-ntâmplat de mult prea multe ori.
De la distanţa celor 4 decenii şi ceva (personale), mă gândesc că fenomenul Decreţeilor poate părea mai puţin dramatic, să nu se mai ştie de maternităţile cu miliţieni şi procurori la uşă. O perioadă de genul „Casă plină”, cu mulţi copii, adică plină de năzbâtii şi veselie. Dar dacă reuşim să ne-amintim cum arăta viaţa înainte de decembrie 1989 – cei care au ce-şi aminti, desigur! –, o să facem trimiteri la cu totul alte filme.
Unei doamne disperate, atunci, la începutul anilor ’70, că urmează să nască cel de-al treilea copil, o vecină vajnic optimistă i-a spus, încurajator: „Ce atâtea probleme? Mai pui o cană de apă la mâncare. Şi gata!”
Sigur, dacă ar fi precum buruienile, un copil ar creşte uşor; sau, ca Făt-Frumos, într-o zi cât alţii într-un an, fără lapte praf, fără concediu de maternitate pentru mamă, fără prea multe mofturi, fiţe, sterilizatoare de biberoane şi pamperşi...
Până la urmă, în ciuda condiţiilor grele, am crescut, noi, Decreţeii, ne-am făcut mari (şi frumoşi şi deştepţi) şi am încercat, după cum ne-a tăiat capul, să ne găsim locul în lume.
Am fost urmăriţi, constant, de „marca” generaţiilor noastre:
„Mulţi mai sunteţi! Câtă frunză, câtă iarbă!” de parcă noi am fi cerut să ne naştem în grup.
Am bombănit asta la fiecare examen – treapta I, treapta a II-a, bacalaureat; mai ales la examenul de admitere la facultate, teribila admitere, când ne călcam, literalmente, pe picioare unii pe alţii. A fost vremea celebrelor concurenţe, la Drept şi Medicină, când erau 20, 15, 12, 10 pe câte un loc şi când, uneori, o virgulă în plus făcea diferenţa între un candidat şi altul.
Nu apăruse moda „manelişti sau fotbalişti”, la capitolul profesii, şi toţi voiam să ajungem ceva în viaţă. Ceva important.
Şi am fost învăţaţi că, pentru asta, trebuie să muncim. Cu entuziasm, de nevoie, cum o fi, dar fără muncă nu se poate.
Cred sincer că am crescut într-o filosofie de viaţă corectă, pentru că ni s-a insuflat ideea că trebuie măcar să te străduiești să fii bun, foarte bun, cel mai bun. Dacă vrei să reuşeşti, indiferent despre ce anume ar fi vorba.
Acum, copiii din cursul primar sunt educaţi pe modelul „toţi o apă şi-un pământ”, pentru a nu stimula, cică, răutatea din ei, dorinţa de a-l „bate” pe celălalt.
Dimpotrivă, zic, ar trebui stimulată tocmai competitivitatea, pentru că altfel, o să avem ce merităm, când se vor face mari: nişte indivizi „de turmă”, non combativi, pentru care va fi bine oricum, dacă nu trebuie să-şi bată capul prea tare.
N-am fost mulţi numai la admitere; erau mulţi şi băieţii, toamna, în gări, când plecau în armată, zdrăngănind a jale valizele de lemn...
Eram mulţi şi în vacanţe, în trenuri, în tabere, pe plajă la mare, unde ne regăseam, cu uşurinţă, cu zecile, indiferent de luna de vacanţă în care se-ntâmpla asta...
Eram mulţi şi pe stradă, în general; de aceea azi mă simt oarecum stingheră în oraşul tinereţii mele, unde şuvoiul uman în mişcare îmi spune mult mai puţin decât altădată.
*
Toată perioada copilăriei, adolescenţei şi a primei tinereţi, am urât sincer textul: „Pe vremea mea...” considerând că reprezintă o obsesivă agăţare de altă lume, a celor care-l foloseau.
Asta, ca să scriu acum cât de altfel erau unele, în sens rău, şi cât de altfel, altele, în sens bun, pe vremea mea...
Am avut prima reprezentare exactă a ceea ce înseamnă Decreţel în prima zi de şcoală din clasa I.
Şcoala unde nu ne ducea nimeni cu maşina, până la poartă, la 8 fără 5; mergeam singuri, adică toţi copiii din bloc, sau de pe scară, strigându-ne unii pe alţii şi atârnând bine cheile la gât – sigur, nu în prima zi de şcoală, atunci era un moment special, care era împărtăşit de toată familia, ci în zilele obişnuite.
Atunci, în prima mea zi de şcoală, în curtea şcolii generale din faţa blocului era o mare de elevi. Şi nu e o hiperbolizare artistică.
Atunci când a început strigarea pe bază de tabele, a claselor I, am devenit cu toţii atenţi – clasa I-a A, I-a B, I-a C, I-a D, I-a E, I-a F, I-a G, I-a H şi parcă a fost şi I.
La un moment dat, neauzindu-mi numele şi nemaivăzându-mi părinţii în mulţime, m-am simţit pierdută. A nimănui. Nu mai eram o fetiţă ca nicio alta, alintata casei, ci un elev pierdut în mulţime, la fel cu alţii, o grămadă.
Putea cineva să mă găsească pe mine, în mod special, în nebunia aceea, eram cu ceva deosebită de restul?
Răspuns: nu.
De unde şi dilema: cât de tare să te bucuri, sau cât de mult să te îngrijorezi, pentru că s-a-ntâmplat să faci parte dintr-o generaţie mamut?
Ioana Brușten