Dragobete. Ucenic în dragoste

Autorul, poetul Ovidiu Oana-pârâu, ne spune:

Volumul „Dragobete” este un grupaj de poezii de inspiraţie populară, creaţii selecţionate din suita celor opt volume-manuscris „Ucenic în dragoste” ale subsemnatului, apoi ţesute într-un covor de destăinuiri şi întâmplări trăite poate de oricine şi oricând.
Prin prezentul volum vă invit să celebrăm acest personaj tradiţional, pornind de la afirmaţiile mele: 
„Dragobetele nu este un erou [precum Casanova], ci, mai degrabă, un personaj imaginat să măsoare moravurile vremii.” 
„Legenda Dragobetelui nu este o cronică a vremurilor, ci un ghem de vise depănat în mintea fiecărei codane sau femei şi apoi repovestit cu reţinerea pudorii.” 
„Cumulul mereu perfectibil de calităţi atribuite Dragobetelui este – în fapt – o contrapondere la atributele de frumuseţe ale femeilor care l-au imaginat de-a lungul veacurilor.” 
După introducerea prin Anti-Ciuleandra [*], poem care creionează întreg destinul Dragobetelui, vă invit să vedem cine este „Ea” cea în imaginaţia căreia s-a născut Dragobetele. 
Ştiu că descrierea nu este completă pentru a diferenţia fata sfioasă de altele mai năstruşnice sau zânele de iele, dar portretul eroului nostru este completat indirect şi prin versurile care o descriu pe Ea, „mândra cea frumoasă”. 
Oare este suficient să fie el zburdalnic şi ea frumoasă? 
O fi de-ajuns ca ea să viseze şi el să fie prin preajmă? 
Veţi vedea: 
– deja s-au prins în plasa ţesută de ursitoare…
– vor trece peste frământări interioare, se vor cunoaşte şi vor gusta din fagurele promis, apoi… de nicăieri, doar dinăuntrul tău cade trăsnetul şi nu mai are nimeni scăpare! 

Ce urmează? Vă spun eu: 
Vârtejul trăirilor nu-ţi dă decât arar răgazul să priveşti înapoi pentru a regăsi acele dulci amintiri, doar că inima e vicleană şi naşte un dor care nu e niciodată îndeajuns… el înfioară, alteori e ca un balaur care devorează cu zeci de capete nesătule… iar verdictul poate să-l dea oricine îi vede legaţi pe el sau pe ea, chiar când nu-s împreună: 
Iubirea! 
Din clipa aceea, mintea rătăceşte lăsând doar simţurile să vorbească, pudoarea păleşte, neamurile şi datoria zilnică se estompează şi primează doar nevoia de celălalt… 
Ni s-au întâmplat fiecăruia aievea cele ce vor fi povestite în continuare? 
Veţi desluşi singuri tot şi toate ca având un singur nume: dragostea. 

Doamne, Dumnezeule, ce frumoasă ar fi lumea dacă n-am fi născocit nălucirile sau dacă ne-am putea struni la provocarea ielelor… păcătuim mânaţi de nu ştiu ce, dar dacă dragostea şi iertarea se întâlnesc, apoi fac casă bună… şi trec anii parcă-s clipe…
Voi aţi înţeles cine este personajul nostru? 
Răspunsul meu sunt alcătuirile din aceasta carte, dar al vostru poate fi felurit şi îl găsiţi căutând atent şi sincer în voi măcar o fărâmă de Dragobete.

Ovidiu Oana-pârâu