0 |
Coșul pentru cumpărături va fi folosit de cititorii din România.
Cititorii din Diaspora sunt rugați să comande cartea de pe situl Amazon corespunzător țării în care locuiesc sau de aici.
Mânzul de Vânt…
Un Mânz de Vânt are fiecare om cu el. Om şi Mânz merg din copilărie împreună, ca doi prieteni buni, la bine şi la rău – şi întâmplările unuia sunt, de fiecare dată, şi ale celuilalt. Drumul lor este tot atât de scurt sau tot atât de lung, la amândoi. La fel de lin sau de avântat, la fel de limpede sau de întunecat, şi tot atât de lin sau de prăpăstios, la unul ca şi la celălalt. Când piere făptura aceasta curată şi luminoasă, făcută din nimic şi din totul, care poate transforma într-o clipită chiar un automobil orgolios şi elegant ca al meu într-un abur de lumină, atunci piere şi drumul.
Piere calul, piere şi călăreţul.
[…]
Asfaltul se transformă şi el într-o câmpie întinsă, cu iarbă mătăsoasă, împestriţată de fluturi şi flori. Cişmeaua automată, din colţul străzii, devine izvor plin de răcoare. […]
Noroc că agenţii de circulaţie pe lângă care trec eu – vreun băiat chipeş ori vreo fată nostimă, în uniforma ei militărească – nu ştiu ce e cu mine şi aşa scap cu faţa curată. Mă opresc ei din când în când, la câte o intersecţie sau la câte un panou indicator şi-mi atrag atenţia: „Aţi condus cu viteză prea mare!” Ori: „N-aţi pornit la timp şi aţi încurcat circulaţia.” Sau, şi mai grav: „Aţi încălcat regulamentul, trebuie să vă amendăm!”
Ei nu văd Mânzul meu de vânt, roşcat şi suplu, uşor şi ager ca gândul, care mă poartă în aceeaşi clipită pe toată faţa pământului, în stele şi-n lună, fără să-mi ceară nici măcar o tavă de jăratec, aşa cum spune povestea că i-a cerut mârţoaga aceea neputincioasă lui Făt-Frumos, pentru a se preface în cal înaripat.
Cât mai e vreme, până nu ajungem la o intersecţie periculoasă, vreau să vă povestesc câte ceva despre Mânzul meu de Vânt, care a existat, tot atât de adevărat cum n-a existat, în copilăria mea, şi cu care şi acum mă mai întâlnesc din când în când.
În zadar mă fac eu că i-am uitat chipul, în zadar încerc să cred că nu-i mai înţeleg vorbele şi mersul. E de-ajuns ca, sub apăsarea unei raze de soare sau de lună, o frunză să se desprindă de pe creangă şi ştiu că acolo se află el, Mânzul de Vânt. Aud, tropotitul copitelor sale mărunte în spatele meu, mă întorc şi nu-l văd. Se mişcă iarba în faţa mea, dar nimeni nu trece. Mă mulţumesc atunci să ascult şi să-i transcriu aici, pe hârtie, poveştile. Şi îndată apar urechile-i agere şi botul lui umed, din rămurişul umbros şi sonor al cuvintelor. Atât de aproape! Atât de departe!...
Petre Ghelmez