Timpuri, în goană

Timpuri, în goană ne aduce în prim plan un caz greu de desluşit – cinci oameni ucişi şi o făptură ciudată. Curiozitatea şi atenţia ne sunt reţinute în mod evident de această intrigă colosală, de supoziţii, interes pentru elucidarea cazului şi pentru descoperirea acestei femei misterioase, Magdalena. Cine este ea şi ce se ascunde în spatele unui chip „perturbat” de masca unui strident machiaj? Care poate fi legătura dintre descrierile substanţiale adresate concretului puse în antiteză cu imaginea poetică a femeii-mister, a naturii, a intimităţii dar şi a amintirii poetice lăsate să încruzească sufletul în timp? - „Investigăm un număr de omucideri care sunt aparent legate de un incident întâmplat cândva în 1987, în lagărul de refugiaţi de la Traiskirchen, în Austria…”, „Ea, Gabriela Magdalena, era acum, la 35 de ani, o femeie care îşi alegea relaţiile cu atenţia unui bijutier… Se privi în oglinda stil veneţian, fixată pe un scrin suport. Ca într-un ritual yogin, îşi trecu palmele peste sâni şi şolduri lăsându-le să atingă coapsele, desprăfuindu-le parcă de energiile zilei stinse în valurile întunecate…”
Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns pierderea subtilă a cititorului în labirintul acestor stiluri literare inconfundabile, romanul nostru poposeşte acum şi la marginea vieţii ofiţerului de serviciu, investigatorul nostru care, nu numai că ne ajută să rezolvăm cazul multiplelor crime, ci ne este înfăţişat ca un personaj vulnerabil, ca un om simplu cu probleme de familie, cu o soţie instabilă psihic şi cu gânduri istovitoare pentru un om-cheie în elucidarea unui caz grav de crimă atroce. Cum face faţă personajul nostru celor două lumi prin care se scaldă zi de zi? Cum îl ajută statutul social să-şi depăşească slăbiciunile emoţionale în faţa unui tumult provocat de întâmplări care mai de care mai vulcanice?
Stilul inconfundabil al scriitoarei noastre omniprezente în acţiunea relatată la persoana a III-a, ne duce cu gândul la analiza dinamicii vieţii cotidiene, ne portretizează o posibilă societate în care ne regăsim, pe străzile cu întâmplări stranii pe care poposim. Ne inundă cu informaţie precisă şi rapidă despre starea de fapt, că într-o relatare jurnalistică de la faţa locului. Urâtul situaţiei cotidiene descrisă în stil detectiv, se armonizează subit prin folosirea persoanei I în cazul introspecţiilor personajelor, a jurnalului personal care parcă ne transpune într-o altă lume de basm, cu versuri şi amintiri poetice. Un nivel existenţial aparent detaşat de restul dinamicii propriu-zise, ce însă vine în sprijin în mod miraculos în rezolvarea cazurilor descrise.
Un stil multidisciplinar, greu de abordat pentru un scriitor, pe care d-na Cazali îl stăpâneşte cu desăvârşire, prezentându-ni-l cu o uşurinţă şi o simplitate demne de marile romane ale istoriei literare.
Recomand cu căldură romanele scriitoarei Mada Cazali, scrieri pline de suspans, dinamism şi poezie.
Ana-Lucreţia Nedelcu