Meditative. Poeme haiku în română și engleză. Haiku Poems in Romanian and English

Pentru comenzi, folosiți coșul de cumpărături de mai sus, scrieți la office@epublishers.info sau sunați la 0722156408.

For orders, please use the shopping cart above or write to office@epublishers.info or call 0722156408.

Cititorii din străinătate sunt rugați să comande cartea prin acest link:

(vine curând!)

The printed edition of this book will also shortly be on sale at Amazon.

Ediția digitală iBookSquare.ro se poate accesa la acest link (în curs de apariție) / The iBookSquare.ro digital edition of this book can be downloaded from here (coming soon):

http://ibooksquare.ro/Books/ISBN?p=978-606-996-505-4

Ediția digitală Google Play / Google Books se poate accesa la acest link:

(în curs de apariție) / The Google Play / Google Books digital edition can be downloaded from here:

(coming soon!)

 Citiți recenzia semnată de Radu Țurlea la acest link: https://www.amosnews.ro/cartea-de-luni-meditative-haiku-de-radu-serban-2020-10-12

PrefaȚă

Sunt foarte bucuros că dl. Radu Șerban, fost ambasador român în Japonia, publică a zecea carte de haiku. Este de asemenea o mare onoare pentru mine să scriu o scurtă introducere la această carte.

Dl. Șerban nu este numai un mare diplomat, dar și un cunoscător al literaturii române și japoneze. Am învățat multe despre doină și haiku în România din prelegerea sa la o întrunire a Asociației Internaționale de Haiku în Tokyo.

Titlul acestei cărți, „Meditative”, mi-a suscitat imediat interesul. Înțeleg de ce autorul a ales acest cuvânt, după ce am citit exordiul acestei cărți despre trinitatea trup, cuget și suflet în haiku. Acest exordiu indică profunzimea cu care dl. Radu Șerban a înțeles esența haikuului.

Trinitatea este un cuvânt sfânt în creștinism. Presupun că dl. Șerban este un creștin ortodox pios. Trinitatea sa, trup, cuget, suflet, îl definește drept un excelent urmaș al lui Bashō, cel mai distins poet japonez de haiku. Bashō a subliniat importanța sufletului în întreaga sa operă haiku.

Al cincilea capitol al acestei cărți se intitulează tot „Meditative”. De regulă, haiku se grupează pe cele patru anotimpuri, dar unele haikuuri din această carte reflectă profunzimea și noblețea sufletului autorului. Iată un exemplu pe care îl apreciez în mod special:

96.    Schitul tăcerii,

         Unduirile de vals –

         Un fluture alb.

În final, doresc acestei noi cărți a dlui Radu Șerban să fie primită cu căldură de toți iubitorii de haiku din lume.

Dr. Akito Arima

Președintele Asociației Internaționale de Haiku,

fost ministru al educației în Japonia

Foreword

I am very pleased that Mr. Radu Șerban, the former Romanian ambassador to Japan, is going to publish the tenth book of his haiku. It is also a great honor for me to write a short introduction to this book.

Mr. Șerban is not only a great diplomat but also a scholar of Romanian and Japanese literature. I have learned a great deal about doina and haiku in Romania from his lecture at a meeting of the Haiku International Association of Japan in Tokyo.

The title of this book, "Meditative," immediately captivated my interest. I understand why the author has chosen this word by reading the exordium of this book about the trinity of body, mind and soul in haiku. This exordium indicates how deep Mr. Radu Serban has understood the very essence of haiku.

The trinity is a holy word in Christianity. I suppose that Mr. Șerban is a pious Romanian Orthodox believer. His trinity of body, mind and soul shows that he is an excellent follower of Bashō, who is the most distinguished Japanese haiku poet. Bashō also showed the importance of soul through all of his haiku.

The fifth chapter of this book is also titled as „Meditative". Usually haiku are classified by the four seasons. But some of the haiku in this book indicate how deep and delicate the author's soul is. One example which I especially appreciate is:

96.    Silent hermitage

         with waltzing undulations –

         a white butterfly.

Finally, it is my sincere wish that this new book of Mr. Radu Șerban will be accepted warmly by all haiku lovers in the world.

Dr. Akito Arima

President of the Haiku International Association,

former Minister of Education in Japan

EXORDIU: Trinitatea trup, cuget, suflet în haiku

1. Printre culturi și arte

R. H. Blyth, consideră haikuul drept „floarea finală a culturii orientale” îndreptățită la „cea mai pură și mai profundă apreciere spirituală din partea noastră, pentru că reprezintă o lume întreagă¹”. Astăzi, izvorât din cultura orientală, haiku a migrat în lume.

Cu intenția să adeveresc acea „apreciere spirituală” și evitând capcana înșelătoarei sale simplități, am pășit timid în templul haikuului cu o predispoziție meditativ lirică.

La originile sale, haiku pune în mișcare meditația de tip Zen, de la echilibrul static spre unul dinamic, prefăcând imaginea, trepied nicicând instabil, în cugetare, triciclu mobil.

De-a lungul anotimpurilor vieții, haiku traversează cu triciclul versurilor toate cele șapte arte. Prin însuși vectorul de lucru, coabitează cu arta literaturii, într-un spațiu creativ comun. Totuși, cum unii exclud haiku din categoria literaturii, din pricina pastișelor și vulgarizării versificației, ne mulțumim cu simpla „coabitare”, care ar putea fi, altfel, o familie. Clasificarea presupune relativitate, căci, fără apel la taxonomie, cineva ar putea chestiona chiar apartenența Bibliei la categoria „creație literară”.

Admițând forța imaginii egală cu o mie de cuvinte, atunci un foto-haiku devine mult mai sugestiv, prin poză. Încă din preistoria haikuului, desenele haijinilor luau forma de „haiga”, schiță grafică însoțită de haiku, la fel de simplă și profundă ca și poemul asociat. De regulă se desena și se scria cu aceeași pensulă. Unele lucrări „haiga”, reproduse ulterior prin metoda blocurilor de lemn, „ukiyo-e”, au devenit memorabile, ca poemul iconic cu iazul și broasca, al lui Bashō.

Așa cum Matsuo Bashō este părintele haikuului, Nonoguchi Ryūho deține titlul de fondator al stilului „haiga”, metamorfozat și proliferat astăzi sub impactul digitalizării fotografiilor.

O altă artă, generând sentimente subliminale, muzica, reverberează în haiku, din cel puțin două direcții. Pe de o parte muzicalitatea specifică fiecărei limbi, determinată de structura ritmică a versului, respectiv de piciorul metric (atunci când acesta poate fi definit), cuantifică valoarea unui haiku, valoare de altfel interpretabilă. Pe de altă parte, mult mai relevantă, muzica drept substrat al poemului, element implicit, sonoritate tainică sau punte între două elemente juxtapuse (cuvânt de legătură – „kireji”) devine instrument în mâna autorului. Ca tehnică, muzica poate juca și rolul de „kigo” (cuvânt simbolizând anotimpul), cu particularități în diverse limbi și culturi. De exemplu, pentru creștini colindul înseamnă iarnă, iar pentru melomani câteva acorduri din Vivaldi pot sugera un anotimp anume.

Oricât de talentat ar fi, pianistul nu-și acordează singur pianul, ci cheamă un specialist. Omul nu-și poate acorda singur gândul la spirit și apelează la rugăciune sau, dacă se simte ateu, poate apela chiar și la... haiku.

La confluența artelor, haiku poate jongla cu diverse combinații atipice și asocieri surprinzătoare, de la abisalele dimensiuni ale absenței în sculptură, sau baletul neprihănirii în dans, până la tăcerea culorilor sau entropiile (dezordinile) cromatice în pictură.

...Haiku nu este matematică. Nu este nici un simplu pastel sau o maximă minimală, deși poate fi ambele deopotrivă.

Cugetări inspirate din peisaje naturale mocnesc în potențiale poeme, reflectând lumi magice, uneori reale, alteori deformate în oglinzi strâmbe, prin interpretare sau traducere.

Într-un banal exemplu de magie deformată a traducerii, libelula, devenită „dragonfly” în engleză, a revenit prin retroversiune în românește sub forma unui balaur înaripat.

Aproape inexistentă aici, cugetarea se reduce la starea de contemplație, iar imaginația ne poartă departe, spre basme cu zmei.

La intersecția cugetării cu visarea, găsim un fel de meditație în haiku nu în sensul de rațiune, de găsire a soluției la o problemă, ci de relaxare, de tihnă sufletească. Astfel, întrecând explicațiile, intuiția devine regină în haiku.

Strofă constând într-un tristih de 5–7–5 silabe, construcția poetică de tip haiku nu își găsește echivalentul în poezia clasică românească și nici în altă limbă în afara japonezei. Cu timpul, însă, prin traducere și interpretare, dar și prin facilitatea construcției, s-a instalat confortabil în mai toate limbile. Versul heptasilabic, destul de popular în limba română, de la „Deșteaptă-te române” până la „O preafrumoasă fată”, ține elegant isonul liric în bine cunoscutele poeme. Dacă ne referim la primul și al treilea vers din haiku, adică piciorul metric pentasilabic, atunci îl putem identifica la începuturile poeziei românești:

„Într-o grădină (5)

Lângă-o tulpină (5)

Zării o floare (5)

Ca o lumină.” (5)...

(Ienăchiță Văcărescu)

Printre cele mai populare versuri românești din cinci silabe se numără și „Pe-un picior de plai”, fără însă vreo asociere cu versul de șapte silabe, spre a genera un haiku. Niponologii observă că, oricât s-ar traduce sau copia, versul pentasilabic nu „sună” ca în limba japoneză.

Cu o tentă satirică, aducând a „senryū”², am găsit și alte versuri pentasilabice, transpuse în muzică românească: „Toamna ce trece/ Iarna ce vine...”, în ritm de vals.

2. Printre anotimpuri meditative

Infant al dinastiilor elegiace, precaut printre irizările poetice ale meditației, triciclul haiku ne scoate zglobiu din cotidian în spațiul fecund al destinderii spirituale. Îl văd pe sub cireșii în floare, cu petalele alunecându-i în părul brunet și apoi pe obraji, prefăcute în lacrimi de bucurie. Pui de om plecat din cuibul natal în căutarea sinelui, respiră bucuria prin porii inocenței.

Ghidat de trilul mierlei din vișinul în floare, triciclul haiku pedalează mai departe spre o altă floare, cea a vârstei, prin fulgere și grindini de vară, până când un dangăt galben îl întâmpină în lanul de grâu sub cupola unui templu torid. Pradă stării onirice, hipnotizat de soarele magnetic, alunecă în neștire spre un covor al foilor de papirus scrise cu condeiul razelor obosite, până când gândul i se coace, fruct al uitării și meditației.

Necugetat, pedalează mereu până când versul mai avansat i se împotmolește într-un omăt cărunt, spre săvârșirea lumii efemere. Deși nu traversase ceața metaforei, se învăluise uneori în mister.

...Sezonalitatea sărbătorilor creștine oferă pentru haiku vorbe cheie (kigo), specifice fiecărui anotimp. De exemplu, tot ce ține de Paști are conotații vernale, indiferent că vorbim de ouă roșii, mielul sacrificat, pască, sau iepurașul de ciocolată. Pentru vară, Sfântul Ilie, reper inechivoc, vine cu fulgere și ploi torențiale, în timp ce „Sfântă Măria Mică”, sărbătoare a toamnei, oferă cuvinte tipice acestui anotimp, cu fructe coapte și pelerinaje. În sfârșit, Crăciunul, cu colinde, colaci, clopoței, brad împodobit etc., definește anotimpul hibernal.

Dacă la japonezi Anul Nou formează în haiku al cincilea anotimp, eu mai văd ceva ce transcende timpul, poate un al șaselea anotimp, ceva al cărui cuvânt cheie ar putea fi clopotul, sau mai degrabă dangătul lui, un anotimp al meditației pure. De la clopot la dangăt ne metamorfozăm din ipostaza contemplativă în cea meditativă. Anotimpul meditației pure sugerează trecerea din macro-univers în microcosmos, cu mirifice alunecări din lumea tăcerilor spre cea a dangătelor, din jocul umbrelor spre cel al luminilor, din lumea olfactivă în cea a sentimentelor și tot așa, accentuând sensibilitatea sufletului, spre transpunerea în expresii lirice și meditative.

3. Trinitate

Ființe plămădite din minte, inimă și corp, nu putem ignora componența tripartită a haikuului, ca o reflexie infinitezimală a Trinității, fără pângărirea celor sfinte, iar mai departe nu rămâne decât un pas până la meditația creștină, sau rugăciune. Dacă haikuul meditativ are tangență cu vorba de duh, atunci cugetarea creștină ne poate conduce spre Duhul din noi, fie ea și sub formă de haiku. În esență, vizează relația noastră cu Divinitatea, cu ceea ce se perpetuează sfânt în noi, viața. O încercare nicicând împlinită de a ne înțelege pe noi, mai ales raportați la nesfârșire, la „Treimea cea de o Ființă” și de a înțelege, cât se poate, „nedespărțirea” de Duhul din noi și de infinitul din care venim, dezvăluie capacitatea limitată a intelectului nostru de a înțelege doar ceea nu e divin.

Să ne mulțumim cu ce se poate! Veritabil balsam sufletesc, pastilă de Zen sau rugăciune tămăduitoare, haiku transformă medicația în meditație, adresându-se deopotrivă minții și sufletului, într-un voiaj către sănătatea sinelui.

Fără superstiții, la unii creștini meditația prin rugăciune devine haiku, spațiu în care cugetarea eului liric se împletește cu un fapt cotidian, cu o imagine, cu o poză, pentru a pătrunde în universul filosofic și estetic al existenței, cu bune și rele.

Așa cum haiku are origini spirituale dincolo de timp, istoria sufletului omenesc se derulează între două lumi: cea prezentă, efemeră și cealaltă, veșnică. De la realitate spre abstractizare, de la imagine la gând, de la finit la infinit, de la prezent la veșnic, meditația și rugăciunea se amalgamează, uneori sub formă de haiku, printr-o relație sinceră cu eul nostru. Prin intuiția ontologică a naturii umane, ajungând la înțelegerea efemerității unei flori, haiku traversează universul. Abstractizând și apoi revenind la natură, el călătorește de la vast și vag (clopotul universului) la minuscul și concret (petala de cireș).

Exegeza haikuului scrisă de R. H. Blyth sugerează că rugăciunea profundă se trăiește și nu se rostește și la fel sensul haikuului se intuiește, nu se recită. Personal, așa cum accept viața ca un dat, fără explicații și teorii, la fel iau și haiku. Developată dincolo de cuvinte, rugăciunea îmi pare un haiku deghizat în spatele celor trei versuri. Asemănător, trăind în Japonia, am experimentat ceremonia ceaiului dincolo de licoarea în sine. Prin transcenderea cuvintelor, bucuria și durerea se întrețes în rugăciune spre a da veșmânt sufletului.

Clopotul adevărat înseamnă dangăt și nu clopotul în sine, el conține cerul nesfârșit pe care nu-l vom vedea niciodată în întregime, nici măcar nu-l putem intui.

În clopotul cerului s-au înălțat și părinții, în reverberația nesfârșirii, așteptându-ne. Ca o ecuație a vieții, clopotul lui Gauss ne poartă de la minus infinit, unde am fost mereu aproape de zero, ca să ne înalțe prin viața efemeră și să ne coboare în iarna vieții, cu noi tendințe asimptotice spre linia zero a infinitului din care provenim și unde ne vom topi, în viața veșnică.

4. A fi sau a nu fi... poezie

Ce este haikuul? Răspunsul, pe lângă dicționare, se poate găsi în tetralogia lui R. H. Blyth³.

Standardele și calitatea haikuului evoluează, mai ales sub beneficul impact al răspândirii genului în lumea largă, ajungând la tentativa de înscriere în patrimoniul cultural imaterial UNESCO. O multitudine de jurii și jurați triază și clasifică poemele de pe mapamond după criterii relativ „ortodoxe”, incitând la competiție, fără a interzice creațiile individuale disjuncte validării, într-un simplu exercițiu meditativ.

Este haiku poezie?

Blyth explică poemul haiku în mod magnific, ajungând la o hermeneutică a sa, dar când vine vorba să-l compună, niciunul din poemele sale nu atinge „sfințenia” lui Bashō. Poți compune o mie de haikuuri și abia a o mie una oară să îți reușească. O tonă de rocă pentru un gram de aur! Poți rosti o rugăciune de o mie de ori și abia a o mie una oară să intri în comuniune cu Duhul divin din tine, cu acea sclipire de o clipă netraductibilă în cuvinte dar „nedespărțită” de noi, atâta cât trăim. La polul opus, utilizarea eronată a intelectului devine un exercițiu cel puțin steril, dacă nu periculos.

Dincolo de dilema hamletiană a fi sau a nu fi... poezie, a fi sau a nu fi cugetare sau maximă minimă, pentru mine haiku rămâne ceva inefabil, un mod de a-mi disciplina gândul spre a-l pune în armonie cu sufletul, la confluența cugetării cu emoția.

În pandemicul martie 2020, când unii au trecut la ora de vară, iar prea mulți, din păcate, la ora definitivă, odată cu nefericita diateză a seniorilor spre virușii agresivi, prin haikuul meditativ ne situăm într-o diateză pururea reflexivă în căutarea eului, a unui „pokemon” ascuns în natură și mai ales în noi. În felul acesta sublimăm imaginea, purificând-o, rafinând-o până la prefacerea în cugetare. Prin cunoașterea științifică, mai departe, meditând laconic la amânarea orei definitive, traversăm prin epistemologie acest anotimp epidemiologic.

Fără a ridica meditația la rang de totem al haikuului, ne asumăm modesta predicție că, în timp, elementul meditativ va câștiga teren în ceea ce R.H. Blyth numea „o experiență religioasă și poetică”, adică haiku. Pentru mine, el înseamnă un grăunte al cugetării semănat în suflet spre germinarea învierii spirituale. În felul acesta, neg primordialitatea intelectului (cogito, ergo sum), fără a-i nega rolul în haiku.

Radu Șerban

București, 23 aprilie 2020

¹ Blyth, R. H., Haiku, Vol. 1, Eastern Culture, The Hokuseido Press, Tokyo, 1981, pag. 5

² senryū = (tradus prin salcie de râu) formă japoneză de poem, asemănător cu haiku, adesea cinic și cu umor negru. Spre deosebire de haiku, care este mult mai serios, senryū nu include un „kireji” (cuvânt de legătură) și nici „kigo” (cuvânt care simbolizează anotimpul).

³ Blyth, R. H., HAIKU, Vol. 1: Eastern Culture; Vol. 2: Spring; Vol. 3: Summer – Autumn; Vol. 4: Autumn – Winter”, The Hokuseido Press, Tokyo, 1981

EXORDIUM: Body, Mind and Soul—a Trinity in Haiku

1. Across Cultures and Arts

R. H. Blyth considers haiku poems to be “the final flower of all Eastern culture”, entitled to “our purest and most profound spiritual appreciation, for they represent a whole world¹.” Having its origins in the Eastern culture, the haiku has, today, migrated to the world.

This timid walk into the haiku temple, prompted by my intention to prove the “spiritual appreciation” of this poetic form and to avoid the trap of its deceptive simplicity, was taken with a lyrical meditative predisposition.

At its origins, the haiku sets in motion the Zen-type meditation, from a static to a dynamic balance, transforming the image (tripod always stable), into thought (mobile tricycle).

Throughout the seasons of life, with its tricycle of lyrics, the haiku traverses all the seven arts. In its proximity, through the work vector itself, it coexists with the art of literature, in a common creative space. However, as some exclude the haiku from the category of literature, because of the pastiches and the vulgar versification, we are content with the simple “cohabitation”, although this could, otherwise, be viewed as a family. Classification implies relativity because, without appeal to taxonomy, one could even question the belonging of the Bible to the category of “literary creation”.

If we admit that the force of an image is equal to that of a thousand words, then a photo-haiku becomes much more expressive, through the picture. Ever since the prehistory of the haiku, haijin’s drawings have taken the form of “haiga”, a graphic sketch accompanied by the haiku, as simple and profound as the associated poem. Usually, it was drawn and written with the same brush. Some “haiga” works, later reproduced by using the wooden blocks method, namely the “ukiyo-e”, became memorable, like Bashō’s iconic poem on the pond and the frog.

As Matsuo Bashō is the father of haiku, so Nonoguchi Ryūho holds the title of founder of the “haiga” style, which has metamorphosed and proliferated today under the impact of digital photography.

Another art, generating subliminal feelings, namely music, reverberates in haiku, from at least two directions. On the one hand, the specific musicality of each language, determined by the rhythmic structure of the verse, respectively by the metric foot (when it can be defined), quantifies the value of a haiku, an otherwise illustratable value. On the other hand, this being much more relevant, the music as a substratum of the poem, as an implicit element, as a mysterious sound or a bridge between two connected elements (cutting word—“kireji”), becomes an instrument in the author’s hand. As a technique, music can also play the role of “kigo” (word symbolizing the season), with particularities displayed in various languages ​​and cultures. For example, for Christians, the Christmas carols imply winter and, for the music fans, a few Vivaldi chords may suggest a certain season.

No matter how talented he is, the pianist does not tune his piano, but calls a specialist. Man cannot tune his mind to the spirit and, thus, resorts to the prayer or, if an atheist, he can even call on ... haiku.

At the confluence of the arts, the haiku can juggle with various atypical combinations and surprising associations, from the abysmal dimensions of absence in sculpture, or the ballet of righteousness in dance, to the silence of colours or the chromatic entropies (disorders) in painting.

... Haiku is not math. It is not a simple lyrical poem or a minimal maxim, although it can be both.

Thoughts inspired by natural landscapes grow into potential poems, reflecting magical worlds, sometimes real, sometimes contorted in crooked mirrors, through interpretation or translation.

In a trivial example of the deformed magic of translation, the dragonfly (in Romanian “libelula”), which has become “a flying dragon” in English, has returned by retroversion into Romanian in the form of a wondrous winged creature.

Almost non-existent here, the thinking is reduced to the contemplative state, and the imagination takes us far away, to the realm of fairy tales.

At the confluence between thinking and dreaming, we find a kind of meditation in haiku not in the sense of reason, of finding the solution to a problem, but of relaxation, of spiritual peace. Thus, overcoming explanations, intuition becomes queen in haiku.

Stanza consisting in a tristich of 5–7–5 syllables, the poetic construction of the haiku type does not find its equivalent in the classical Romanian poetry or in any language other than Japanese. Over time, however, through translation and interpretation, but also through the ease of construction, it has settled comfortably in most languages. The heptasyllabic verse, quite popular in the Romanian language, from “Awaken thou, Romanian!” (Anthem of Romania) to “A most beautiful maid” (the most famous Romanian poem, “Luceafărul”, by Mihai Eminescu), elegantly echoes in well-known poems. If we refer to the first and third verses of the haiku, i.e. the pentasyllabic metric foot, then we can identify it at the beginning of Romanian poetry:

“In a garden—Într-o grădină (5)

Near a stem—Lângă-o tulpină (5)

I could see a flower—Zării o floare (5)

Like a light—Ca o lumină .” (5) …

(Ienăchiță Văcărescu)

Among the most popular Romanian verses of five syllables, there is also “Pe-un picior de plai” (“Near a low foothill”), but without any association with the verse of seven syllables, to generate a haiku. Niponologists note that no matter how it is translated or copied, the pentasyllabic verse does not “sound” like it does in Japanese.

With a satirical touch, resembling “senryū”⁵, I found other pentasyllabic lyrics, transposed into Romanian music: “Autumn passing / Winter coming ...”, in waltz rhythm.

2. Across Meditative Seasons

Child of the elegiac dynasties, cautiously weaving the threads of poetic meditation, the haiku tricycle takes us from the everyday life into the fertile space of spiritual relaxation. I see it beneath the cherry blossoms, with the petals gliding in the black hair and then on the cheeks, turned into tears of joy. Baby bird, deserted from the nest in search of self, breathes joy through the pores of innocence.

Guided by the trill of a blackbird from the cherry blossom, the haiku tricycle further pedals towards another flower, the one of the age, through lightning and summer hail, until a yellow sway welcomes it in the wheat field under the dome of a torrid temple. The prey of the dreamlike state, mesmerized by the magnetic sun, glides unknowingly toward a carpet of papyrus sheets written with the pen of tired rays, until the thought is ripen, fruit of forgetfulness and meditation.

Foolishly, it pedals further until the most advanced verse stumbles upon him in a greying snow, toward the completion of the ephemeral life. Although it had not crossed through the fog of metaphor, it had sometimes been shrouded in mystery.

... The seasonality of Christian holidays allows for haiku keywords (kigo) specific to each season. For example, everything about Easter has vernal connotations, whether we are talking about red eggs, slaughtered lambs, Easter cake, or chocolate bunnies. For the summer, St. Elijah, an unequivocal landmark, comes with lightning and torrential rains, while “The Nativity of the Blessed Virgin Mary,” the most significant holiday in autumn, offers words typical of this season, with ripe fruits and pilgrimages. Finally, Christmas, with carols, bagels, bells, ornate trees, etc., defines the winter season.

Even if Japanese New Year forms the fifth season of haiku, I still see something that transcends time, perhaps a sixth season, something whose key word could be the bell, or rather its knell, a season of pure meditation. From bell to knell we metamorphose from contemplative to meditative hypostasis. The season of pure meditation suggests the transition from the macro-universe into the microcosm, with wonderful slips from the world of silence to that of knells, from the play of shadows to that of lights, from the olfactory world to that of feelings and so on, emphasizing the sensitivity of the soul, prone to the transposition into lyrical and meditative expressions.

3. Trinity

Beings conceived of mind, heart and body, we cannot ignore the tripartite composition of the haiku, as an infinitesimal reflection of the Trinity, without the desecration of the holy thing. From here to Christian meditation or prayer there is only one step left. If the meditative haiku is in tune with the spirit, then Christian thinking can lead us to the Spirit within us, be it in the form of haiku. Essentially, it concerns our relationship with the Divinity, with what is holy yet perpetuated in us: life. An attempt, never fulfilled, to understand ourselves especially in relation to the eternalness, to the “Holy Trinity” and to understand, as far as possible, the “unity” of the Spirit with us and with the infinity from which we come. This failed attempt reveals the limited capacity of our intellect, able to comprehend only that which is not divine.

Let us just be content with what can be done! True soul balm, Zen pill or healing prayer, haiku transforms medication into meditation, addressing both mind and soul, in a journey towards self-health.

Without superstitions, for some Christians, prayer meditation becomes haiku, a space in which the thinking of the lyrical self is interwoven with an everyday fact, with an image, with a picture, so as to enter the philosophical and aesthetic universe of existence, with good and evil.

As the haiku has spiritual origins beyond time, the history of the human soul unfolds between two worlds: the present, ephemeral and the other, eternal. From reality to abstraction, from image to thought, from finite to infinite, from present to eternal, meditation and prayer merge, sometimes in the form of haiku, through a sincere relationship with our selves. Through the ontological intuition of human nature, coming to understand the ephemeral beauty of a flower, the haiku crosses the universe. Abstracting and then returning to nature, it travels from the vast and vague (the bell of the universe) to the tiny and concrete (the cherry petal).

The exegesis of the haiku written by R. H. Blyth suggests that deep prayer is lived and not spoken, just like the haiku meaning is intuited, not recited. Personally, I welcome the haiku just like I accept life, namely as a given, without explanations or theories. Developed beyond words, prayer looks like a haiku in disguise under the three verses. Similarly, living in Japan, I have experienced the tea ceremony beyond the tea itself. By transcending the words, joy and pain are interwoven in prayer to give the soul clothing.

The true bell embodies the knell and not the bell itself, it contains the eternal sky that we will never see in full, that we cannot even fathom.

Basking in the sound of the bell of heaven, our parents rose; in the reverberations of endlessness, they are waiting for us. As an equation of life, Gauss’s bell carries us from the infinite minus, where we were always close to zero, to raise us through this ephemeral existence and then to lower us in the winter of life, with new asymptotic tendencies towards the zero line of the infinity from which we come and where we will melt, in eternal life.

4. To Be or not to Be ... Poetry

What is the haiku? The answer can be found not only in the dictionary, but preeminently in the tetralogy of R. H. Blyth³.

The standards and the quality of the haiku evolve, especially under the beneficial impact of the spread of the genre in the wider world, reaching the attempt of inscription in the intangible cultural heritage of UNESCO. A multitude of juries sort through and classify poems from around the world, according to relatively “orthodox” criteria, inciting the competition, without denying entry to individual creations difficult to validate, in a simple meditative exercise.

Is haiku poetry?

Blyth explains the haiku magnificently, reaching its hermeneutics but, when it comes to composing it, none of his poems reach Bashō’s “holiness.” You can compose a thousand haiku poems, only to succeed at the one thousand and first try. A ton of rock for a gram of gold! You can say a prayer a thousand times and only with the one thousand and first attempt be able to finally enter into communion with the Divine Spirit. Yet then there sparks a moment that words cannot describe, but one that will remain “inseparable” from us for as long as we live. In stark contrast, any misuse of the intellect becomes an utterly sterile, if not a downright dangerous, exercise.

Beyond the Hamletian dilemma of “to be or not to be” ... poetry, being or not being “minimal maxim”, for me the haiku remains something ethereal, a way to discipline my thinking to bring it in harmony with my soul, to the confluence between thinking and emotion.

In the March 2020 pandemic, when some moved on to summer time, or daylight saving time, and too many, unfortunately, just moved on to end-time, being beyond saving, given the elderly’s tragic diathesis to aggressive viruses, through the meditative haiku we find ourselves in a reflexive diathesis in search of the ego, of a “pokemon” hidden in nature and, especially, in us. In this way we sublimate the image, purifying it and refining it into thinking. Further, through scientific knowledge, meditating laconically at the postponement of end-time, we attempt to epistemologically cross this epidemiological season.

Without promoting meditation to the rank of haikutotem, we dare to advance the modest prediction that, in time, the meditative element will gain ground in what R.H. Blyth called “a religious and poetic experience”, namely in the haiku. For me, the haiku represents a seed of the mind sown in the spirit so as to germinate spiritual resurrection. Thus, I deny the primordiality of the intellect (cogito, ergo sum), without denying its role in the haiku.

Radu Șerban

Bucharest, April 23, 2020

¹ Blyth, R. H., Haiku, Vol. 1, Eastern Culture, The Hokuseido Press, Tokyo, 1981, p. 5

² senryū = (translated as river willow) Japanese poem form, similar to haiku, often cynical and with black humor. Unlike haiku, which is much more serious, senryū does not include a “kireji” (cutting word), nor a “kigo” (word that symbolizes the season).

³ Blyth, R. H., HAIKU, Vol. 1: Eastern Culture; Vol. 2: Spring; Vol. 3: Summer—Autumn; Vol. 4: Autumn—Winter”, The Hokuseido Press, Tokyo, 1981