Cartea lui Albert. Carte-poem

Câteva repere de lectură la ,,Cartea lui Albert’’

de Mihaela Manàsia

,,Lăcaşul înconjurător, realitatea externă, […] este ridicată mai întâi numai în forma abstractă a intelectului, meşterul o lucrează […] într-o formă însufleţită.” (Hegel, Despre artă şi poezie, Fenomenologia spiritului, Religia artei, vol.I,  Selecţie, prefaţă şi note de Ion Ianoşi, ed. Minerva, Bucureşti, 1979, p.14)

Pentru un arheolog, ruinele sunt cele mai mari bogăţii ale lumii.

          În ,,Cartea lui Albert” este investigată o problematicǎ actualǎ: educația şi neajunsurile ei. Descriu, în acest scop, întâmplǎri caracteristice societǎții pe care o numesc post-comunistǎ şi le exprim pornind de la o retoricǎ a evidenței; sunt conştientizate astfel trǎiri repetate ale lumii actuale. Experiența trǎitǎ atât estetic, cât şi spiritual devine un dascǎl valoros, în plan existențial.

,,Cartea lui Albert’’ este o carte-poem, specie-hibrid, deschisǎ interpretǎrilor multiple; este povestea inițierii unui copil pe baza experienței condiționate de un anumit tip de gândire şi de simțire. 

Personajele reprezintǎ un cumul de trǎiri redate prin filtrul esteticului. Existǎ, de asemenea, fragmente care ar putea fi integrate în sfera reportajului, emoțiile transmise de personaje devenind astfel mult mai autentice. Nefirescul vremurilor merge mânǎ în mânǎ cu nefirescul protagoniştilor, deoarece numai în aceastǎ manierǎ forțele care animă universul, fie el şi literar, pot fi echilibrate, conturându-se, în final, un sens incert.

            Poveştile, în ciuda atmosferei ireale sugerate, rămân ancorate în realitatea vremurilor moderne a personajelor, configurându-se o nouǎ paradigmǎ a omului educat (vindecat de iluzii), transfiguratǎ spiritual şi estetic. Noua paradigmă se cristalizează, din nefericire pentru eroii cărţii, într-o şcoală mult prea dură. În acest context, Albert este reprezentantul unei categorii de elevi defavorizaţi în sistemul şcolar românesc, supuşi la numeroase abuzuri, de către profesori şi de către conducerea şcolilor unde sunt înscrişi. Tabloul personajelor tragice din şcoala românească este completat şi de alte apariţii care reflectă atitudini sociale extreme (de exemplu, cazul copiilor din povestirea ,,Sinucigaşii prieteni’’ ce trăiesc stǎri anormale, ei înşişi devenind, prin actul lor profund anti-social, oponenţi tragici ai realului banalizat).

            Cartea este structuratǎ în trei pǎrți.

            Prima parte, intitulatǎ Cartea lui Albert, este inspiratǎ din viaţa copiilor speciali, prin prisma experienţelor considerate atipice pe care le trăiesc, prezenţi în universul şcolar românesc şi reabilitați în spațiul construit într-o atmosferă suprarealistă. Ei reflectǎ durerea/ arderea intensǎ/ interiorizarea suferinței pe care o acceptǎ cu curaj şi cu încredere în iubirea celor dragi. Intensitatea stărilor acestora depăşeşte parametrii considerați admisibili în psihiatria de specialitate, conturându-li-se în acest fel o aură de suprafiresc. Eu cred că în copiii de pretutindeni (oricare dintre ei poate fi un ,,copil de titan”) se ascund simboluri esenţiale în evoluţia societăţii ai cărei exponenţi sunt.

Toţi copiii au nevoie sǎ iubeascǎ, sǎ viseze, sǎ râdǎ. Frumuseţea lor se reflectă în unicitatea modului de a iubi care este întotdeauna personal. Din neglijenţă şi dintr-o desensibilizare profundă a societăţii contemporane, adulții îi lasǎ, uneori, sǎ se confrunte singuri cu dificultăţi care depăşesc puterea lor de înţelegere. Pǎrintele este astfel învins de sistemul opresiv şi înşelător.

Când ciobul de gheațǎ pǎtrunde în sufletul omului, Copilul de pretutindeni este trǎdat.

            Albert este supus unui proces de inițiere în taina vremurilor pe care le trăieşte; el are privilegiul de a iubi şi de a simţi lumea asemenea unui copil înţelept. În ciuda prezenței materne, Albert rǎmâne un singuratic - copilul priveşte spre lume, dar se izbeşte de zidul educaţiei prost înţelese, care vrea sǎ îi oculteze devenirea peste ani. Lupta la care este supus îl face mai puternic; speranţa mamei în capacitatea lui de a rezista nu se stinge nicio clipă.

Mariama are însuşiri materne, conforme calităţii de mamă. Acestea sunt dublate de o trăire deosebită, singulară, în raport cu imaginea clişeizată a mamei din societate. Datoria ei este sǎ îşi creascǎ fiul şi să-i deschidǎ ochii asupra unei realitǎți camuflate de suflul rǎutǎții care a cuprins sistemul educaţional şi lumea întreagă. Cele douǎ personaje reprezintǎ douǎ tipuri umane de singurǎtǎți (cel al mamei şi cel al fiului, în raport cu societatea contemporană), fiecare având un rol unic în cadrul propriei familii monoparentale. Rolul de formator poate fi oricând inversat: copilul devine pǎrinte, iar pǎrintele devine copil.

În partea finalǎ a cǎrții (a treia), intitulatǎ ,,Cartea lui Albert – continuare”, bucuria celor doi este trǎitǎ la unison, prin participarea la urcuşul simbolic al dealului Patriarhiei din Bucureşti, de sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou. De la copilul neajutorat, stigmatizat de persecuțiile dascǎlilor insensibili, Albert trece pe o nouă treaptă de iniţiere în tainele vieţii, menită să îl întărească; el este chemat să înțeleagǎ lucruri mai profunde. Mariama are încredere că înaintarea în vârstă a acestuia îşi va pune amprenta asupra capacităţii lui de înţelegere.

Pe întreg parcursul lor iniţiatic, puținii oameni ce li s-au alǎturat devin aliați valoroşi, suprafireşti prin modul autentic în care îşi trăiesc viaţa şi prin capacitatea lor de a se ocupa de aspecte neobişnuite din existențǎ (figura bătrânului preot, surprins în timp ce cădelniţează, în visul lui Albert, este sugestivă).

Senzorial, extrasenzorial, ludic şi spiritual, aceste patru însuşiri

caracterizeazǎ cel mai bine modul de a fi al celor douǎ personaje amintite mai sus.

Existǎ o diferențǎ majorǎ între mamǎ şi fiu: mama este puternicǎ, ocrotitǎ de

propriile-i credințe, fiul pare lipsit de apǎrare, dar intelectul său şi non-acțiunea pe care o adoptă în mod aparent îl ajutǎ sǎ îşi formeze imunitatea în faţa nedreptăţii din societate.

Realul şi realitatea

Cartea vrea să creeze un spațiu în realul literar – visul întregeşte realitatea. Pentru ochiul format la lumina suferinței, viaţa capătă valenţe profunde cu fiecare experienţă acumulată. Comunicarea între mamă şi fiu este permanentă. Albert trăieşte o poveste deschisǎ spre înțelepciunea universală.

Alte personaje

Omar este un personaj misterios. Alǎturi de bǎtrânul profet, el e ultima apariție în cartea-poem. Copil etern, Omar are nevoie de linişte şi de înțelegere pentru a-şi putea trǎi perpetua copilǎrie aflatǎ sub pecetea spiritualǎ şi esteticǎ a conştientizǎrii. Cântecul lui din fluier ne invitǎ la meditație, la trǎirea vieții în linişte, departe de tumultul rǎutǎcios al unei lumi în care alte moduri de gândire şi de simțire sunt apreciate.

La fel de misterioase rămân numele sonore, precum Zoltan, Tania, Luiza. Acestea, în plan simbolic, trasează, la rândul lor, prin poveştile ai căror protagonişti sunt, un itinerar iniţiatic. Ele sunt metafore construite precum într-un scenariu de neuroprogramare lingvistică[1], folosit cu subtilitate de mama lui Albert, un fel de ,,structură magică”[2], la care aceasta vrea să participe alături de fiul ei, în încercarea de a depăşi urmările nefaste ale traumelor trăite la nivel social (nivelul social este în relaţie de interdependenţă cu cel familial).

Un loc central în operă îl ocupă figura bătrânului, personaj spiritual prin excelenţă. Bătrânii din carte au aura misteriosului şi fac accesibilă iniţierea novicilor. Procesul de iniţiere are mărci personale – învăţăturile sunt muzicale şi geometrice, astfel încât întregul text ar putea fi rescris sub forma unui poem.

Zoltan este primul personaj neconvenţional. El are revelaţia cuvintelor. Aventura lui ne poartă în spaţiul indecis al plăsmuirii acestora. Bătrânul îl învaţă despre ,,conştienţa cuvintelor”, prin propria forţă, ca în visul şamanic al lui Carlos Castaneda[3]. În raport cu pedagogia bătrânului, lecţiile din universul şcolar îşi dezvăluie banalitatea şi imbecilizarea ce se vor impuse forţat în urma procesului de reeducare la nivelul tiparului social al individului.

Tania este arhetipul cel mai puternic al cărţii – locul aproape imposibil de atins; doar bătrâna are privilegiul de a o cunoaşte cu adevărat. Figura bătrânei, aşa cum este creionată, are rolul de a intermedia o experienţă din sfera extrasenzorialului. Bătrâna este mama la superlativ, cea mai puternică protectoare; iubirea o transfigurează; cântecul ei mărturiseşte despre o incursiune în lumea simbolurilor spirituale, reînsufleţite în plan estetic. Această figură este reluată în partea a doua a cărţii, situată, de această dată, în alt loc, prin apariţia doamnei Angela, bătrânica din satul Jupâneşti, care reuşeşte să cuprindă, tot prin forţa iubirii, în propria-i fiinţă, lumea de altădată a satului românesc.

Bătrânul Mihai este iniţiatul care devine iniţiator. El reuşeşte să trezească în Elena energii tainice, configurându-se astfel ceva din experienţa personajului Robinson Crusoe, reconstituit de Michel Tournier în universul insular al naufragiatului[4] - acesta trăieşte o iubire arhetipală, în armonie cu stările propriei insule; diferenţa constă în faptul că Elena are posibilitatea de a alege chiar din interiorul lumii care o înconjoară. Aceste insule ale metamorfozelor pot fi prezente în însăşi inima civilizaţiei; important, pentru cei care vor să le străbată, este să le cunoască într-un mod real. Opusul acestei cunoaşteri autentice este secta prezentată în partea a doua a cărţii, în povestea intitulată ,,Experienţe la limita conştientului”.

Luiza este o adolescentă care îşi descoperă identitatea în urma căutării dureroase a propriului înger. Experienţa pare că este sortită eşecului, dar, şi de această dată, apare cuvântul salvator, personajul cel mai puternic al cărţii: ,,OM’’.

În cartea-poem, personajele îşi împǎrtǎşesc experienţele cu valoare de simbol.

Estetica din ,,Cartea lui Albert”

,,Cartea lui Albert” prezintă caracteristicile poeziei – muzicalitate, incantaţii, versuri, metafore. Mimesisul realului, intrinsec, într-o anumită măsură, în orice scriere, apare transfigurat într-un univers suprarealist.

Cuvintele-cheie ale cărţii pot fi tratate asemenea unor personaje. Se încearcǎ redescoperirea valenței lor primordiale, de plǎsmuitoare. Versurile din text capǎtǎ valoare incantatorie, deoarece acestea trezesc în personaje simțiri şi manifestări în plan spiritual şi estetic.

În ,,Cartea lui Albert’’, se contruieşte o lume autonomă care îşi trimite semnele armonioase şi tainice spre cel căruia îi sunt destinate, un fel de ,,musa’’[5] naumiană.

A doua parte

A doua parte a ,,Cărţii lui Albert”, intitulatǎ Intermitențe, schițeazǎ alte provocǎri din realitatea lumii înconjurǎtoare, generatoare de prefaceri interioare. Fǎrǎ acestea, Mariama nu ar fi fost ceea ce a devenit în prima şi în ultima parte a cǎrții. Experienţele de tot felul declanşează în Mariama cǎutarea sensului şi ancorarea ei pe un drum personal. Subiecte, precum satul de odinioarǎ, câinii maidanezi, copiii orfani, doamna Angela, cei doi bunici etc. determină metamorfoze interioare, cu conotații în plan spiritual şi estetic. Se concretizează astfel un nou stil de viaţă. Conştientizarea vieții este surprinsă în caracterul ei fragmentar, asemenea gândului care zboară, plǎsmuind diverse lumi. Personajele trăiesc în fragmentul textual care relevǎ o existențǎ cu o continuitate diferitǎ de cea a logicului, manifestat în banalitatea unei vieți fǎrǎ prea multe întrebǎri.

Aceastǎ parte de mijloc se încheie cu o meditație asupra actului personalizat de a scrie şi lanseazǎ o invitație la trǎirea conştientizǎrii vieţii fără a trece prin procesul de dramatizare a existenţei. Omul trebuie sǎ dezvolte ştiința interpretului care nu se teme de viațǎ.

Bibliografie:

1. Bandler Richard, Grinder John, Structura magicului, O carte despre limbaj şi terapie, traducere de Nicoleta Radu Editura Excalibur, Bucureşti, 2008, vol. 1-2

2. Bandler Richard, Grinder John, The structure of magic, A book about language and therapy, Science and Behavior Books, Inc. Palo Alto, California, 1976

3. Castaneda Carlos, Focul lăuntric, traducere din limba engleză de Alexandra Petrea, editura RAO, Bucureşti, 1999

4. Cucoş Constantin, Educaţia. Iubire, edificare, desăvârşire, Ştiinţele educaţiei, Structuri, conţinuturi, tehnici, editura Polirom, Bucureşti, 2008

5. Cucoş Constantin, Istoria pedagogiei, Idei şi doctrine pedagogice fundamentale, editura Polirom, Bucureşti, 2001

6. Dimov Leonid, Ţepeneag Dumitru, Momentul oniric, Antologie îngrijită de Corin Braga, Editura Cartea Românească, 1997

7. Naum Gellu, Calea Şarpelui, ediţie îngrijită şi prefaţă de Simona Popescu, editura Paralela 45, Bucureşti, 2002

8. Nedelciu Mircea, Opere IV. Zodia scafandrului, editura Paralela 45, Bucureşti, 2017

9.Tournier Michel Vendredi ou les limbes du Pacifique, Postface Giles Deleuze, édition revue et augmentée, Gallimard, 1972

1 În ceea ce priveşte abordarea psihologică prin neuroprogramare lingvistică (investigaţii şi exerciţii de dezvoltare personală, axate pe cunoaşterea minţii, cu scopul de a găsi soluţia la problema care incomodează – folosirea de metafore terapeutice, a sistemelor reprezentaţionale VAKOG şi dialog interior etc.), am descoperit un câmp propice de inspiraţie ce ar putea fi utilizat în acest sens în teoriile oniriste (incursiunea în lumea onirică, văzută ca o altă faţă a realităţii, pentru a dezvolta ancore de supravieţuire în situaţii dificile) şi în teoriile suprarealiste (ieşirea din tipar, dezvoltarea propriei autenticităţi, folosirea imaginaţiei, surprinderea aspectelor iraţionale).

2Richard Bandler, John Grinder, Structura magicului, O carte despre limbaj şi terapie, traducere de Nicoleta Radu Editura Excalibur, Bucureşti, 2008, vol. 1-2

  Richard Bandler, John Grinder, The structure of magic, A book about language and therapy, Science and Behavior Books, Inc. Palo Alto, California, 1976

[3] Carlos Castaneda, Focul lăuntric, traducere din limba engleză de Alexandra Petrea, editura RAO, Bucureşti, 1999

[4] Michel Tournier, Vendredi ou les limbes du Pacifique, Postface Giles Deleuze, édition revue et augmentée, Gallimard, 1972

[5] Gellu Naum, Calea Şarpelui, ediţie îngrijită şi prefaţă de Simona Popescu, editura Paralela 45, Bucureşti, 2002