Cântece în răspăr. Versuri

„Cântece în răspăr” însumează texte elaborate în registre diferite, polarizând un topos liric cu relief stilistic și tematic expresiv, din care se configurează portretul spiritual al autorului, raportarea sa subiectivă la lume și la timp. Sunt în „răspăr” în măsura în care, în ansamblul său, cartea este guvernată de o atitudine ironică, subtil polemică, deseori ludică, menită să estompeze dramatismul de adâncime al textelor „serioase”, cele care exprimă sentimentul unei coborâri spre zările crepusculare ale ființei. Sunt „cântece” pentru că aproape toate împrumută „instrumentele” muzicii, ca ritm, euforie, structură, dar mai ales pentru că au tonalități de melopee, adesea accente de litanie, dar tent interpretate în surdină. Alternanța textelor cu registru diferit creează senzația de canon muzical polifonic, de voci care sugerează spectacolul dizarmonic al vieții, cu tonuri grave rezonând în ecouri de catedrală sau cu acute, în combinații de operă bufă. Kosta Vianu își demonstrează astfel și în poezie o trăsătură a prozei sale, interesul pentru arhitectura întregului, apetența pentru echilibrul sau complementaritatea formelor. Este o dovadă a maturității artistice, a unui demers lucid prin care confesiunea lirică își temperează tensiunea, reducând-o uneori de la strigăt la șoaptă, dar cu atât mai încărcată de forță expresivă.”

Paul Androne

RUGĂCIUNE

Nu-mi da,

Doamne, 

cât pot duce

răstignește-mă

pe Cruce

și împunge-mă

în coastă

ca pe-Mpărăția Voastră

Nu mă dedulci

la miere

Dă-mi să beau 

oțet cu fiere

și cu moartea-Ți

moartea-mi

strică

și la ceruri

mă ridică

într-o latură

de rai

morții-n veci 

să nu mă dai...

EA

N-aveți

de unde să știți

cum a fost

beam bere

în Locanta lui Snae

o cârciumă chioară

de la mine din cartier

unde Conchita

o muiere cu umeri prea largi

se fandosea

așezându-ne

suporturi colorate de carton 

sub pahare

culmea eleganței, râdeam

fără haz

era vară

și atunci, chiar atunci

a trecut Ea...

dintr-o dată 

totul a devenit

altfel

o priveam

prin fereastra prea mică

și mi-era ciudă pe

aerul

care se dădea umilit

la o parte

s-o lase

să treacă...