Dana Staicu este un om posedat de poezie. Și, mai mult decât atât, în hărmălaia asta generală, numită – pe drept, pe nedrept – poezie, vocea ei este una distinctă. Autentică. Sentențioasă. Categorică. Rezumativă. De multe ori, eliptică. Având ecouri subtile ce-ți amintesc de concizia, criptica și ritmurile barbiene.
Dar poate că, mai înainte de toate, ar trebui să observ că poezia Danei Staicu este pătrunsă, de la un capăt la altul, de un fior metafizic și, în același timp, de unul moral, demersul său liric gravitând în jurul verbului a fi, scris de multe ori cu majuscule, ce străbate versurile sale cu o putere magică, înaripându-le.
Ștefan Dimitriu