Fecioara și Sufletul

Un univers liric meditativ-filosofic

O poezie religioasă?

Poezia Anei Săcrieru din volumul Fecioara și Sufletul este o reflecție subtilă între spiritual și filosofic, între cer și pământ, între finit și infinit. Deși poezia sa evocă adesea imagini religioase, ar fi o simplificare să o etichetăm drept „poezie religioasă". Asemenea liricii lui Tudor Arghezi, care își folosește referințele spirituale pentru a depăși limitele religiozității propriu-zise, versurile Anei Săcrieru se mișcă dincolo de dogmă, utilizând aceste teme ca lentile prin care să exploreze adevăruri existențiale mai profunde.

Astfel, în universul său liric, imagini precum Fecioara și Sufletul nu sunt doar simboluri religioase, ci adevărate metafore pentru forțe mai mari, universale, care leagă pământul de cosmos, materia de spirit, temporalitatea de eternitate. Sufletul, în viziunea autoarei, vibrează în armonie cu cosmosul, iar această căutare a sensului, deși însoțită uneori de ecouri religioase, este în esență o meditație asupra condiției umane în întregul ei, asupra firii și a universului, asupra tainelor timpului și ale existenței.

În poemul O fire cu lumina, întâlnim această împletire a divinului cu forțele cosmice:

Fecioara schimbă lumea toată-n jurul lui

când el,

fără să-și rupă rădăcina

din legea veche a mlaștinii de-adânc,

cu Ea învață

ce este iubirea,

cum viața-i ruptă din lumină,

cum să trăiască plinul nepătruns.

Aici, tema iubirii devine un instrument de înțelegere a vieții ca lumină, iar rădăcina, adânc înfiptă în „legea veche” a lumii, simbolizează legătura cu pământul. Această dualitate pământ-cer este o constantă în poezia Anei Săcrieru, sugerând că doar printr-o explorare completă a acestor dimensiuni putem înțelege „plinul nepătruns”, adică întregul mister al existenței.

În plus, poezia Anei Săcrieru meditează asupra depărtărilor cosmice și a apropierii sufletești de acestea. În versurile din Cer nou, poeta surprinde această legătură între timp și eternitate, între material și spiritual:

Și nicio clipă golul greu al firii

nu a-nțeles că el se prefăcea

din vechiul lut,

tărâm al inimii de pietre,

într-un cer nou, pământ de stea.

Referințele religioase din poezia sa, precum cele la Fecioară sau la ritualuri sacre, nu sunt utilizate pentru a întări vreun dogmatism, ci pentru a explora o viziune mai largă și cuprinzătoare asupra condiției umane. La fel ca la Arghezi, temele spirituale funcționează ca metafore ce conduc cititorul către o înțelegere filosofică a vieții, morții și sufletului, situate între cer și pământ, între mister și realitate palpabilă.

Prin urmare, este mai corect să spunem că Ana Săcrieru folosește religiosul ca instrument pentru o poezie profund filosofică și meditativă, existențialistă, o poezie care nu își găsește limita în cadrul religiei, ci mai degrabă își extinde orizontul pentru a cuprinde întreg Universul.

În poemul Țesute doruri, această legătură dintre suflet și forțele universului este clar evidențiată:

Ceruri de smarald,

în loc de lacrimi,

mi-au scăldat ființa,

desfăcând-o ca o mare

înspre-o înălțime

pe care nici n-o bănuia!

Prin această imensitate a sentimentului, a căutării și a dorului, poeta nu descrie doar o căutare a divinului, ci mai degrabă o conectare a ființei cu forțele cosmosului, cu „înălțimea” pe care o sugerează această întindere a ființei în afara limitelor cunoașterii.

Ana Săcrieru este, așadar, o poetă care reușește să construiască un univers liric vast, în care sufletul uman, prins între dorința de înălțare și realitatea pământească, își găsește locul. Ea explorează o filosofie a depărtărilor, a cosmosului și a firii, făcând-o nu doar o poetă a întregului Univers.

Interpretări multiple ale simbolurilor Fecioara și Sufletul

În poezia Anei Săcrieru, Fecioara și Sufletul sunt simboluri bogate, polisemantice, care pot fi înțelese din mai multe perspective, fiecare aducând un strat nou de înțelesuri lirice și filosofice.

Fecioara ca simbol al maternității cosmice

Una dintre interpretările posibile ale Fecioarei este cea a maternității cosmice, un simbol ce nu se limitează doar la semnificația religioasă de mamă a lui Iisus, ci se extinde pentru a reprezenta sursa creației, o forță maternă care guvernează atât  viața pământească, cât și ordinea cosmică. În această viziune, Fecioara este cea care sprijină creșterea și înălțarea sufletului din mlaștinile grele ale materiei, ghidându-l spre lumină. În poezia O fire cu lumina, ea mângâie rădăcina sufletului și îl ajută să-și înțeleagă natura divină:

Fecioara mângâie din cer,

blând, rădăcina lui,

iar Sufletul își țese, din uimire,

veșmânt de rouă,

înspre soare adunat.

Fecioara este aici o forță cosmică, o energie maternă care îndrumă sufletul spre lumina eternității, iar imaginea veșmântului de rouă sugerează transformarea sufletului printr-o purificare spirituală, sub îndrumarea acestei entități materne.

Fecioara ca simbol al iubirii eterne

Fecioara poate fi interpretată și ca un simbol al iubirii eterne, o iubire ce transcende planul material și pătrunde în dimensiuni metafizice. În acest sens, Fecioara este acea forță care menține iubirea vie, chiar și în cele mai grele momente ale existenței. În poezia Două străpunse jumătăți, Fecioara vorbește despre reîntregirea sufletelor, despre o iubire care continuă dincolo de limitele timpului și spațiului:

Ce rost să aibă întâlnirea

stelelor ce-și plâng risipa?

[…]

Doar două nesfârșituri

ce-și poartă veșnic inima-mpărțită

s-ar mai putea vreodată întâlni!

Fecioara devine, astfel, o voce a iubirii universale, care transcende moartea și despărțirea, o iubire nemărginită, ce subliniază unitatea fundamentală a sufletelor în cosmos.

Sufletul ca simbol al căutării

Sufletul, în poezia Anei Săcrieru, poate fi interpretat ca o entitate aflată mereu în căutarea sensului, în căutarea înțelegerii existenței sale între pământ și cer. În această viziune, Sufletul este un călător cosmic, care oscilează între lumea materială și cea spirituală, încercând să găsească legătura dintre ele. În poezia Să înalți iubirea, vedem cum sufletul reflectează asupra suferinței și a căutării răspunsului:

Se uită sufletul spre celălalt:

– Am fărâmat cu grijă timpul,

ce ne-a fost dat de Sus,

în cioburi de nădejdi pierdute.

Aici, Sufletul este într-o continuă căutare de sens în suferință și iubire, încercând să găsească răspunsuri în realitățile spirituale și materiale care îl înconjoară. Timpul devine un spațiu în care sufletul încearcă să-și regăsească integritatea și înțelepciunea.

Sufletul ca simbol al fragilității umane

În unele poeme, Sufletul este portretizat ca o entitate fragilă, vulnerabilă, supusă greutăților existenței și captivității în materie. În poezia Mai neînțeleasă, acest aspect al fragilității este ilustrat prin întrebările dureroase pe care Sufletul le pune, încercând să înțeleagă sensul suferinței:

De ce să-l fi aflat, fără să-l cer?!

am întrebat plângând și fără teamă

de nebunia neprimirii darului de seamă…

Această imagine subliniază un Suflet frământat de incertitudini și de întrebări fără răspuns, evidențiind fragilitatea umană în fața forțelor nevăzute care guvernează existența. Suferința devine, astfel, parte integrantă din evoluția spirituală a Sufletului.

Fecioara și Sufletul ca simboluri ale unității cosmice

O altă interpretare posibilă este aceea că Fecioara și Sufletul sunt simboluri complementare ale unității cosmice, reprezentând forțele care guvernează echilibrul între cer și pământ, între divin și uman. În poezia Răspunsul luminii, această dualitate este sugerată prin dialogul dintre lumină și întuneric, iubire și moarte:

Am întrebat lumina care-i calea

dinspre ce vine către ce-ar putea veni

și unde e hotarul nemuririi, peste care,

când am iubit, și veșnicia a trecut.

Fecioara și Sufletul pot fi văzute aici ca două entități care simbolizează această căutare eternă a echilibrului, între cele două lumi, care, în final, se reîntregesc prin iubire și lumină.

De la Trilogia Timpului la Fecioara și Sufletul

Pentru a compara volumele Trilogia Timpului și Fecioara și Sufletul, se cuvine să ne concentrăm asupra evoluției tematice și stilistice a Anei Săcrieru între cele două volume. Amândouă operele sunt marcate de aceeași intensitate filosofică și meditație asupra vieții și timpului, însă fiecare volum explorează aceste teme din unghiuri diferite și cu simboluri distincte.

Teme comune: Timpul și călătoria sufletului

În ambele volume, timpul și călătoria sufletului sunt teme centrale. În Trilogia Timpului, timpul este structurat în jurul conceptelor de „Dincolo de Timp”, „La hotar” și „Clipe fără timp”, sugerând o reflecție amplă asupra modului în care sufletul interacționează cu eternitatea. Acest volum explorează timpul ca o entitate fluidă, o forță care modelează viața, dar și ca un spațiu în care sufletul poate depăși limitele umane.

În Fecioara și Sufletul, tema timpului rămâne importantă, însă este filtrată prin lentila unui dialog mai profund între suflet și cosmos. Fecioara, simbolul maternității cosmice, devine o călăuză pentru suflet în această căutare a sensului. Spre deosebire de Trilogia Timpului, unde timpul este adesea personificat și explorat în termeni mai abstracti, în Fecioara și Sufletul relația sufletului cu timpul este mai legată de căutarea luminii și iubirii, o temă care apare frecvent; exemplificăm cu poezia Veșnicia:

Noi doi,

durându-ne lumea,

purtăm în Suflet veșnicia.

Astfel, Fecioara și Sufletul adaugă o dimensiune cosmologică mai pronunțată, în timp ce Trilogia Timpului explorează timpul ca o experiență interioară a sufletului.

Simboluri contrastante: Fecioara
și călătoria inițiatică

În Trilogia Timpului, călătoria sufletului este un pelerinaj inițiatic, plin de trepte și praguri care trebuie trecute. Sufletul traversează hotare („La hotar”) și răscruci simbolice, cum vedem în poezia Răscrucea lumii:

La răscrucea lumii

și a inimii, a răspuns

Poetul trist, mai trist

decât cuvintele mele.

Această călătorie inițiatică din Trilogia Timpului este una de căutare personală, în care sufletul interacționează cu simboluri puternice precum piatra, hotarul și crucea. În contrast, în Fecioara și Sufletul, simbolurile centrale sunt Fecioara și Sufletul, care nu mai par doar să marcheze un pelerinaj inițiatic individual, ci devin părți ale unui univers mai vast, cosmic, în care sufletul încearcă să-și regăsească locul. Fecioara aici este o figură maternă, dar și o călăuză spirituală, care îmbină lumea fizică și cea divină.

În Fecioara și Sufletul, poeta accentuează ideea reîntregirii universale, după cum vedem în Piatra firii:

Fărâmele de suflet se fac petale

ce-acoperă ca o ninsoare

viețile acelor cărora

au fost lăsate,

sfântă plămadă pentru suferința lor.

Aici, simbolul pietrei nu mai reprezintă doar un prag al trecerii spirituale, ca în Trilogia Timpului, ci devine parte dintr-un proces de purificare și regenerare cosmică.

Căutarea adevărului și a iubirii

Un alt punct de diferențiere între cele două volume este căutarea adevărului și a iubirii. În Trilogia Timpului, căutarea adevărului este profund legată de trecerea prin timp și încercările sufletului de a înțelege semnificația vieții și a morții; sufletul încearcă să descopere adevărul în umbra suferinței și a singurătății cosmice:

Atunci mi-⁠ar mai rămâne numai Adevărul

în locul visului, pe tron de inimă așezat

(Cuvintele)

Și totuși astfel am rămas în Adevăr

și-⁠n trista lui singurătate.

(Singurătatea Adevărului)

În Fecioara și Sufletul, această căutare a adevărului se manifestă mai mult prin interacțiunea cu Fecioara și printr-o iubire cosmică, pură, care se întinde între cer și pământ, cum vedem în poezia Numai cer:

Sunt numai cer deasupra ta.

Aici, sufletul își găsește adevărul și esența atât în călătoria sa individuală, cât și în iubirea universală care leagă toate lucrurile.

O evoluție de la căutarea individuală
la o viziune cosmică

Pe scurt, Trilogia Timpului explorează mai ales călătoria individuală a sufletului prin timp și spațiu, în timp ce Fecioara și Sufletul extinde această căutare pentru a cuprinde întreaga dimensiune cosmică. Simbolurile devin cu mult mai cuprinzătoare, iar poeta construiește o viziune în care Fecioara și Sufletul sunt părți ale unui univers vast, unde iubirea și lumina transcend barierele tradiționale ale timpului și ale experienței umane.

Vasile Poenaru

Poezia sentimentului religios

În cele două recente cărți ale sale, Trilogia timpului (2023) și Fecioara și Sufletul (2024), Ana Săcrieru scrie o poezie a sentimentului religios, dar nu una de amvon, chiar dacă, în câteva rânduri, folosește sintagme din textele sacre citite la Sfânta Liturghie („toate ale Tale”, credința care mută munții din loc), ci a comuniunii în gând cu Dumnezeu, căutând, sperând, teofania; prin dragoste („Doamne, / pentru că știi / că Te iubesc atât de mult, / mi-ai dat o iubire / nepământeană”, scrie poeta în Darul), i se arată un prim semn al înfățisării Lui: vălătucii albaștri care nu sunt încă focul ce arde, dar nu mistuie și pe care l-au văzut Moise și Iisus pe Muntele Tabor. Ana Săcrieru caută neobosită revelația luminii ce i s-a arătat lui Saul din Tars pe drumul Damascului: astfel, tema-pivot din Trilogia timpului este călătoria, pelerinaj, rătăcire, inițiere. În acest fel, poezia este o necontenită căutare a înțelesurilor la „tâmpla Veșniciei”, cum spune poeta în Aurul clipelor finale, dar, mai ales, înlăuntru, unde „se topește risipirea” și se află lumina cea neînserată: „Câte-nțelesuri am mai căutat... / am obosit de-atîtea raze de lumină / și m-am oprit din sens, fără să stau, / ocolind a inimii cale străină. / Căci altfel decât doar pe drumul ei / nici raza de lumină nu e rază, / nici gândul nu-i decât năuc și rar, / fără-adâncimea cerului de Viață. / De-aceea astăzi merg în jurul ei / îi dau ocol cu pas de veșnicie / și-o văd pe ea, inima mea de pietre, / cum își sfărâmă neînțelesurile! (Cu pas de veșnicie). În această călătorie, eul liric imaginează câteva trepte, ca o altă scară a lui Iacob: dorul, lumina, timpul celui Nevăzut sunt treptele acestei scări, pe care le sugerează însuși sumarul cărții (Dincolo de timp, La hotar, Clipe fără timp): „Inima mea / în palma Ta, / topită de dorul / Tău. / Ochii mei / în lumina Ta, / două stele / pe cerul inimii./ Zilele mele / în timpul Tău, / trepte ale veșniciei mele” (Trepte). Pelerinajul, călătoria, inițierea Anei Săcrieru este, în fond, o explorare a departelui, o zariște de dincolo de pragul vederii („Doamne, nu mai văd / zarea... / Marea m-acoperă cu albastrul / ei. / Gândul m-aruncă sub stânci. / Tu/ ai uitat să mă plângi. Eu / m-am rănit de povești / târzii”, mărturisește poeta în Albastru), cu singura certitudine a iubirii, „piatra minții mele obosite”, iar drumul e greu, o ipostază a Golgotei urcate în idealul (re)găsirii Celui ce este viața, calea și adevărul: „Domnul meu, tu m-ai pierdut? / eu merg tare greu pe drum / printre pietre-ncet mă duc ... / Nu am greutăți în spate. / Le-am lăsat de mult, de când / renunțat-am la o groază de / minuni ce m-au făcut, / însă ... drumul e mai greu. / Eu – ușoară, el – pietros, / bolovani mari, cenușii, / gropi, nămoluri, duhuri grele / eu, doar singură, plângând, / doar, din când în când, crezând / că ești Tu cu mine-n ele. / Și-acum nu mai merg deloc, / ci doar stau, lacrimi se scurg, / par căzute pe pământ / dintr-un cer amar de plâns. / Doar Tu știi unde e firul / și temeiul meu îl știi / eu... am vrut doar pentru Tine / să respir, să știu, să fiu ... „ (Firul). „Există o libertate a depărtării”, exclamă Ana Săcrieru într-un poem, semnificativ intitulat, Aripă către Dincolo, fixând ceea ce aș numi o poetică a departelui, vizibilă în sumarul cărții: Depărtările inimii adevărului, Dincolo de acest acum, Dincolo, Deasupra zării, Departe, Adânc de cer, Din zarea mea ..., Martora depărtării reprezintă unele dintre titurile care dau miezul cărții, cu albastrul „din inima de cer”, nesfârșitele depărtări „din inima noastră” și cu zarea de aur de pe apele nesfârșite, în ceea ce poeta numește cântecul depărtării de la răscrucea de lumină a drumului său: „Prin ochii noștri, / Adevărul își zărește uneori / depărtările inimii lui. / Evuri de cosmos între el / și marginile inimii sale, / între noi și el ... / În mâinile lui, ne așezăm / toți la final, / nemuririle abia trăite, / împinse o viață întreagă / prin colțuri de minte ... / Iar el, pe unele, / le primește zâmbind, / recunoscând cu tresărire caldă, / nemărginirea inimilor noastre / în care chiar s-a văzut pe el, / cel de departe, / iar pe altele, / le privește încurcat, / neștiindu-le ...” (Depărtările inimii adevărului).

Poemele din Trilogia timpului se structurează în jurul unor simboluri foarte puternice, unind sacrul cu profanul: piatra, hotarul și răscrucea. Piatra din inimi este hotarul dintre cele două lumi, teluricul și cosmosul („Abia la piatra de hotar / vom înțelege uimiți / ceea ce n-am auzit”, scrie poeta în Tresărire prea târzie), pietrele reci sunt ale deșertului în care rătăcește Cain sub „luminile de stele”, dar pietrele pot avea și „glas de stea”, pecetea lor regăsindu-se atât în „dulcea durere” și „dulceața de lacrimi”, în durerea Lui. Piatra vine în poezia Anei Săcrieru cu înțelesurile pe care le are în orizontul mito-poetic: ea este o coloană a cerului, dar și un simbol al pământului, obiect al litolatriei, dar și emblemă a Bisericii, unde Hristos însuși e numit „piatra din capul unghiului”. Hotarul este încă mai aproape de idealitatea sentimentului religios, despărțind „umbra pământului” de „zarea gândului” – sacră punte de lumină, întărită, în mitologie prin așezarea pietrelor de hotar care separă cosmosul de haos, lumea de aici și lumea de dincolo, „hotarul de veacuri”, cum îi spune poeta în Noi, hotarul cel mai apropiat de cer, unul nevăzut, „de cleștar”, iar trecerea se face sub semnul refacerii întregului, a lui Unu: „Nu voi ști niciodată probabil / unde a fost hotarul dintre noi / așa cum nu am înțeles nici unde / ne-am întâlnit cu adevărat întâi. / Știu doar că, prin tot ce sunt, / e ca și cum n-aș fi, iar tu / ai fi în locul meu, al tău / și noi am spune mie, ție... tu. / Și tot așa, de-o veșnicie întreagă / am fost mereu, cu tine-n locul meu, / eu însămi pentru întâia dată, / cu tine odihnit în dorul meu” (Hotar). În sfârșit, răscrucea e a inimii și, deopotrivă, a lumii pentru că ea e legată, în mitologie, dar și în poezia din Trilogia timpului, de ideea centrului și de cea a limitei, loc al epifaniei forțelor benefice și malefice, un loc al întâlnirii ființei cu destinul său: „Cuvintele mele / au obosit tăcute / la răscrucea grea a / inimii tale, am spus. / La răscrucea lumii / și a inimii, a răspuns / Poetul trist, mai trist / decât cuvintele mele. / Dar din tristețea lui / de veacuri, curgea / lin, poezia mea” (La răscrucea lumii). În „zilele de cenușă” și în „timpuri de sfârșit”, răscrucea dintre pământ și cer, dintre plâns și dor reprezintă firea (unul dintre cuvintele cel mai frecvent întâlnite în poemele cărții), șansa regăsirii „trupului dintâi”, a reunirii firilor prin iubire și a depășirii înțelesurilor pe care le au teluricele clipe fără de timp: „Dragul meu cu dor de cer, / eu mă dor și mă dobor / în adâncul tău de dor / în străfundul tău cobor / și m-adun din tine iar! / Însă tu alegi un car care / nu e dar, nici drum, nici zori / nici nopți, nici vis / doar tăcere și abis.. / Dragul meu, te dor în vis, / dar te-adun în mine greu, / gând de fată și de zmeu / Tu / cu mine-n gând mereu...” (Carul tău). În acest orizont sunt scrise poemele din a treia secvență a cărții, care pot fi citite și ca acroșante poezii de dragoste (Scoica, Zvâcnirile de catifea, Creste, Fără să știu, Cumințenia tăcerii, Dor, Temelia gândului, Dor înghețat, Pe scurt, Lumină-n cale etc.), dintre care se rețin, mai ales, cele ale regăsirii întregului, în gând cu Dumnezeu și Învierii în trupul dintâi: „Frumusețea mea / fără tine . este singură / orizontala unei Cruci. / bunătatea ta / fără mine / este chiar / verticala ta / către Dumnezeu. / Noi doi / atâta suntem ... / Cruce” (Cruce). 

Fecioara și Sufletul e, ca și Trilogia timpului, o carte cu un pătrunzător sentiment religios, ai cărei protagoniști lirici sunt Fecioara și Sufletul, Iisus, adică, „două jumătăți străpunse”, guvernând întreg universul care este chiar acțiunea lor, iar deasupra, veghindu-i e lumina neînserată, nevăzută, cu firea care unește Fecioara și Sufletul: „Stăpâna cerului și a pământului / deschide calea sufletului trist / se uită și zâmbește lui Fecioara / când el se înalță ca un nufăr alb / peste adânc de mlaștini / mai străvechi ca el, / făcându-se fire cu lumina / de deasupra lor. / Fecioara schimbă lumea toată-n jurul lui / pentru că el, / fără să-și rupă rădăcina / din legea veche a mlaștinii de-adânc, / cu Ea a învățat / ce e iubirea, / cum viața-i ruptă din lumină, / cum să grăiască plinul nepătruns. / Fecioara mângâie din cer, / blând, rădăcina lui, / iar Sufletul își țese, din uimire, / veștmânt de rouă, / înspre soare adunat” (O fire cu lumina). Sunt, apoi, poeme în care se evocă Începutul, cu sintagma din Cartea Facerii, precum „duhul peste ape” din Cel mai departe eu, (re)modelarea ființei și lumii din lutul de unde, iată, totul va învia, depășind raportul tensional dintre durata ființei, a „celui care trăiește” și timpul cerului de deasupra, dintre lanțul întunericului și aripa de înger, ființă și neființă, denunțînd proasta alcătuire a unei lumi „din plastic”, în nostalgia timpului dintâi: „Nespuse mări se întind între noi / ca între două ceruri nesfârșite / și-ncearcă sufletele ostenite / să se-oglindească-n apele albastre / doar vor afla sfârșitul suferinței și poate / vor primi al ne-nțelesului însemn. / Adâncurile lor sunt vechi și prăpăstii / Peste-ale căror margini niciunul n-a trecut / se varsă trist în ele cerul de deaspura / de dorul nostru, pe care nu l-am încăput. / Și mergem astfel veacuri de tăceri / ne-atingem doar durerile, / ne spală lacrimi din trecut, / nu știm când am trăit ultima oară, / ne amintim doar c-am murit, cândva, / demult, când nemurirea a născut iubirea” (Două ceruri nesfârșite). Fecioara și Sufletul sunt într-⁠un continuu dialog, lămurind neînțelesurile, neputințele, viața ființei între „porți încuiate”, înverzind câmpurile arse, pustiurile și mlaștinile de gând: „Se-ntreabă Sufletul / în nesfârșita lui singurătate / când a greșit: / atunci când, în chiar clipa zămislirii, / a poposit, uitând de ce-a venit? / Sau poate atunci / când, fără veste și fără să priceapă, / n-a mai făcut vreun pas, căci toți / fuseseră luați de preafrumosul / crescut cu-alese preamăriri? / Iar inima-i răspunde că n-a greșit, că-n firul ierbii / e și lumină, precum e și pământ, așa și viața lui / e din lumina cea mai nevăzută, / dar și din lutul pentru un olar din cei străbuni. / El tot ce are de-adunat e doar lumina / și-atunci, la capăt, lutu-i ars în soare, / iar veșnicia i se-așterne-n cale.” (Lut ars în soare).

De la Daniel Turcea, vreme de aproape cincizeci de ani, poezia noastră de azi și-a redescoperit valorile spiritului religios, în dreapta credință – ortodoxie -, iar cărțile Anei Săcrieru sunt repere remarcabile de pe acest traiect.