Între ieri și azi

Carmen Cristina Oltean s-a născut în judeţul Alba la data de mai 22, 1970. Locuiește în comuna Lunca-Mureșului până la absolvirea liceului de chimie din Ocna-Mureş. Între 1993 şi 2001 locuiește în Alba-Iulia, unde urmează cursurile Şcolii Române de Afaceri și lucrează la Televiziunea Sica/PROTV. În 2001 se stabileşte în Toronto, Canada, împreună cu soțul său, Marcel.

Carmen începe să scrie poezie în primăvara anului 2020, exact de ziua de naștere a mamei sale, iar după un an, în martie 2021, publică primele două volume de versuri – „Desculţă prin suflet” şi „Şi îngerii plâng”, la editura „Ecou Transilvan” din Cluj-Napoca. În primăvara acestui an (2023) i se publică alte două volume de poezie – „Scrisori către mine” și „Lumini și umbre”, la editura SitTech Craiova.

Este membru al ACSR (Asociaţia Canadiană a Scriitorilor Români) și al ASRAN (Asociația Scriitorilor Români din America de Nord).

Poeziile ei au fost publicate în Observatorul (Toronto), Repere Literare (Canada), Armonii Culturale (Bacău), Bumerang literar (Australia), Vatra Veche (Târgu Mureş), Meridianul (Vaslui), Revista Extemporal Liric (Oradea), Prodiaspora, Luceafărul, Logos și agape, Caligraf (Alba), Cafeneaua literară, Mioriţa (USA), Ecouri (Turda), Agora literară.

A contribuit la antologiile „Taina Scrisului” (Volumul 3), publicată de George Roca în Australia şi „Ecoul Singurătăţii – Momente din Vremea Pandemiei”, publicată de editura Ecou Transilvan.

Carmen este pasionată de poezie, dans, drumeţii în natură, yoga, ski, călătorie, filme, arta culinară și mai ales spiritualitate.

Cuvânt-înainte

Carmen Oltean ne poartă într-un univers poetic profund și captivant, unde cuvintele devin punți între suflet și lumină. Volumul Între ieri și azi reprezintă o călătorie prin esența vieții, văzută prin prisma unor emoții autentice și universale. Autoarea își dezvăluie într-un limbaj simplu, direct și sincer, dragostea pentru natură, familie și spiritualitate, împletind introspecția cu contemplarea lumii exterioare.

Fiecare poezie pulsează cu o energie aparte, fie că explorează dorul copilăriei, nostalgia locurilor natale sau frumusețea fragilă a momentelor trecătoare. Între versurile sale, cititorul descoperă ecouri ale tradiției românești, dar și o chemare profundă spre universalitate. În poezia Mama, spre exemplu, autoarea scrie:

„Mama nu s-a mai întors
Noi încă o așteptăm
Să ne zâmbească cu aceiaşi ochi blânzi
În care ne purta pe noi
Din când în când îmi șoptește poezii
Iar eu le scriu și vi le dăruiesc vouă”,

versuri ce reflectă legătura indisolubilă între mamă și copil, într-o metaforă universală.

O altă poezie, Testament, este un elogiu emoționant al valorilor moștenite de la străbuni: „Lăsați lumina-n prag să fie, / Lăsați cuvântul o bucurie.” Aceste versuri devin o invitație la reflecție asupra lucrurilor esențiale care ne definesc ca oameni.

Carmen Oltean transformă banalul în sacru, desenând imagini lirice ce rezonează adânc cu cititorul. În poezia Viața, scrie: „Încă o zi să fie dar, / Încă un pas spre al meu hotar.” Este o celebrare a fiecărei clipe trăite și a frumuseții momentului prezent.

Acest volum este o mărturie a căutării continue a sensului și a adevărului. Între ieri și azi ne amintește că fiecare clipă este un dar, fiecare emoție este un câmp fertil pentru poezie, iar fiecare cititor este parte din dansul viu al cuvintelor.

Vasile Poenaru

Glasul poeziei poetei Carmen Oltean

Scriu aceste rânduri după ce am citit în manuscris două volume de Carmen Oltean: „Între ieri și azi” și „Șoapte de îngeri”.

Ni se întâmplă uneori, când întâlnim o carte nouă și răsfoim paginile, să ne oprim la prima pagină atrași de frumusețea sau adâncimea unui gând, de o întorsătură frumoasă de vorbă, de un cald suflu al autorului care ni se adresează direct. Așa mi s-a părut contactul cu volumele de poezii ale poetei Carmen Oltean – simți o irezistibilă ardoare a creației. Pare că pășim într-o lume, aflată la margine de vis. „Hai să ne întâlnim / Între pământ și rai / Unde aripa păsării mângâie cerul / Hai să ne vedem pe geana luminii / unde mugurii înfloresc / Și culorile se trezesc din somn / Umplând câmpurile de bucurie / Hai să ne căutăm în vis” (Între Pământ și Rai) sau „Am sărit gardul destinului / Să aflu ce este viața / Am aterizat în groapa cu lei / I-am mângâiat pe fiecare în parte / Privindu-i în ochi” (Călătoria Destinului)

Spiritul său tonic nu o lasă să se piardă în reverii: „Când muști din măr / Tu știi că te împărtășeșți? / cu soare, / umbre, / cer, / țărână / Cu duhul călător al vântului?” (Împărtășire)

Frumusețea versurilor prinde viață și din faptul că nu dramatizează. În poezia „Aripile sufletului” se aseamănă unui fluture. Acesta, „Fermecat de dorința de a fi îmbrățișat / S-a lăsat prins / Captiv, se întristă / Aripile-i ciuntite / Nu se mai ridicau să-l ducă la florile lui / O rază de lumină coborâtă din cer / L-a călăuzit înapoi, în lumea lui / S-a ascuns într-o floare de aceeași culoare / Visează și iubește florile menite lui.”

În poezia „Jocul vieții”, poeta ne trimite la alte probleme mari ale vieții: „Cum aș putea aprinde un foc din slovă / Când ele sunt păduri ce în mine cresc. / Pierdută, în umbra lor mă regăsesc / În templul verde, atinsă de un duh măiastru / Nu știu de ceru-și varsă al lui albastru / Ori toți copacii tind să urce-n altarul lui.”

Lectura poeziilor îți transmite o învăluire caldă într-o comunicare cu poeta. Chiar de la început pare că ne mișcă din loc un ritm plin de vitalitate și înviorează tăcutele clipe. „De câte ori nu mi-am ascuns durerea în zâmbete / Precum se joacă soarele cu umbre / De câte ori nu am atins spini / Parfumul vieții să îl simt.” (Crucea)

Ne încântă cu un grai al poeziilor sale în care limba noastră strălucește în straie de sărbătoare. Țâșnesc buchete de flori verbale încărcate de emoție. „Mă tot întreb privind la cer, / De nu e acest albastru întins / Ochiul lui Dumnezeu sfințit / Privind spre noi cu lampa soarelui aprinsă / Din când în când, plângând cu ploi / Mirate.” (Unde aș putea fugi)

Poezia sa e un sălaș de frumuseți care te invită să poposești și să uiți pentru un timp de relele acestui pământ, de multele nevolnicii făcute de mâna omenească. Poezia sa e un balsam când ești lovit de zidul de piatră al suferinței. Eu, poposind în acest sălaș, simt cum trăirile mi se topesc în armonia unor amintiri răscolitoare sub molcomul clipocit al pârâiașului care șerpuiește printre sălciile plângătoare. Îmi pare că respir mireasma pământului reavăn în timp ce aud și păsările cântând, și fâlfâitul aripilor îngerilor noștri păzitori. Simt că îmi dă combustibil pentru viață: „Cum pot să prind eu oare licuricii / În noaptea din cuvinte ce mă cheamă / Când luna cuminecată între stele / Mă îmbie s-aștern în scris pe file / Mirarea de copil ce încă zbenguie în mine?” (Jocul vieții)

De aceste frumuseți și de căldura umană suntem însetați cu toții. Înaintea ochilor mei, aceste frumuseți se înmănunchează recompunând frumosul chip al autoarei.

Și peste toate aud glasul dragostei de natura înconjurătoare: „Și când privești o mare sărutată / De cer albastru și de soare / Ce freamătă în tine cu toate valurile deodată, / Nu simți o închinare și o atingere de înger?” (Taine)

Îmi place cum, uneori, poeta declară răspicat că e posibil să trăim mai multe vieți: „Poate în altă viață am fost un câine credincios / Ce își iubea stăpânul / Poate am fost un măr roditor / Ce aștepta copiii să îl culeagă / Poate am fost lanul de orz crud ce / ademenea căprioarele / Poate am fost vântul ce mângâia / pădurile / Poate am fost cer îmbrățișat de soare / Slobozind sărutările ploilor / Poate am fost iarbă verde pe obrajii pământului / Poate am fost scânteia ce a aprins / primul foc dansând în flăcări” (Ouroboros)

Am ajuns la final și-mi șoptește să revin. Simt că nu mă pot împotrivi și în curând voi reveni, căci inspirația poetei Carmen Oltean bate la porțile împlinirii.

Elena Buică

Poezia – un act de iubire

Mi-a rămas întipărit în minte ce a spus odată monseniorul Vladimir Ghica: „Fii omul sufletului tău.” Fiecare dintre noi își definește sensul într-un mod profund personal și unic. Identitatea nu este doar un nume, un trup sau cine suntem. Deci, ce ne definește în această viață? Ce facem cu darurile pe care Creatorul le-a pus în noi? Fiecare clipă ne oferă șansa de a dărui ceva înapoi. Un nou început pentru a învăța ce este viața și ce suntem cu adevărat.

Pentru mine, poezia este un act de iubire, o trăire profundă. Fiecare cuvânt poartă o parte din esența mea, din amintiri, bucurii, tristeți, speranțe și dorințe. Vă invit să pășiți într-o lume unde fiecare vers poate fi o fereastră spre cer și suflet, unde, cu o mică atingere a inimii, să găsiți sau să regăsiți emoții, răspunsuri, lumină. Vă mulțumesc că ați ales să împărtășiți această călătorie alături de mine.

Aș compara poezia cu starea de rugăciune, cu psalmii. De ce? Pentru că poezia autentică este în rezonanță directă cu vibrația inimii și astfel putem intra în comuniune cu Duhul Sfânt. Sufletul fiecăruia trece prin multe scindări într-o viață; precum râul curge spre marea lui, iar sufletul nostru se îndreaptă spre „acasă”, urmând drumul primordial către Dumnezeu.

Regele Solomon a spus că „totul este deșertăciune”. Frica de deșertăciune mi-a dăruit, cumva, poezia – din tristețe, din lacrimile mamei, din foamea și resemnarea cerșetorului la poarta inimii, când ne întâmpină precum Isus, așteptând doar bunătatea să-l întâmpinăm.

Pentru mine, poezia este și un act sacru, misterios, precum o noapte senină în care stelele strălucesc pe cer. Atunci îmi ridic ochii să le privesc și găsesc în ele tot ce nu pot exprima în cuvinte. Îmi imaginez că părinții mei sunt fericiți acolo sus văzând că le port testamentul iubirii în straie și grai românesc...

Carmen Oltean

Între ieri și azi

Gândurile devin pietre, tăcerea zid
M-am întors la mine în suflet
Lumina împrăștie umbre tăcute
Clipele curg prin mine ca un râu
Ieri este departe, azi nu s-a întâmplat
Cuvintele sunt valuri, se rostogolesc
Frământă, vin, pleacă
Mă ating, mângâie, rănesc
Pașii mă duc într-un cerc unde primăvara
Se joacă de-a v-ați ascunselea în iarnă
Parcă privesc un tren în mișcare
Nu știu dacă vine sau pleacă